După pilda altor neamuri, care-și cinstesc cu prisosință mirenii cu viețuire sfântă, îndrăznim și noi a aduce înaintea inimilor voastre chipul unui astfel de mirean român. Și spunem înaintea inimilor, fiindcă acest fericit frate Marin era dăruit de Domnul cu o dragoste desăvârșită, încât oamenii îl numeau, „copilul lui Dumnezeu”.
Fratele Marin s-a născut la 5 decembrie 1929 într-un cartier al Brăilei, pe atunci o comună mărginașă. Tatăl său era birjar, iar mama casnică. Copilăria sa a fost una obișnuită. De la 13 ani însă, a simțit o durere mare în tot trupul, ca și cum i se frângeau oasele în interior. Spondilita anchilozantă a avansat în cei 5 ani de la diagnosticare și tânărul Marin a ajuns cu totul neputincios. Era asemenea paraliticului din Evanghelie. În chip minunat, Dumnezeu i-a dezlegat mâna dreaptă cu care se închina continuu. Putea să-și miște ușor capul. În rest, ajunsese uscat ca o scândură.
Mulți spuneau că era o minune ca un om să stea atâția ani pe spate și să nu facă răni (escare). Fratele Marin nu putea sta într-o parte, ci numai cu fața în sus. De când a rămas cu totul neputincios, a fost îngrijit de familie, în special de mama lui. Însă și ea avea o constituție fizică firavă. „Mama lui – mărturisește sora Zamfira – era la pat mai mult. Nu era imobilizată, dar bolnavă cu picioarele. Nu putea să se sprijine în ele prea mult”.
Văzând că mama nu-l mai putea ajuta, fratele Marin a strigat la Maica Domnului, iar Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea îndată i-a și trimis om. Cu toate că se hotărâse pentru calea călugărească, sora Zamfira a înțeles că voia lui Dumnezeu era ca ea să-l îngrijească pe fratele Marin și să se nevoiască precum monahii în mijlocul cetății.
Ce minunate planuri are Dumnezeu! Când, prin pronia divină, cei doi s-au mutat în casa din strada Piața Poporului nr. 14, a început o adevărată lucrare de renaștere a vieții duhovnicești într-un oraș care se arăta tot mai secătuit. Nimic n-a fost întâmplător. Fratele Marin părea în ochii lumii o legumă, un om pierdut, însă, în realitate, așa cum stătea întins pe crucea aceea grea a suferinței, se arăta ca un uriaș al răbdării, având un chip luminos, strălucind de har și bunătate. Așa ceva nu se mai văzuse în oraș. Veneau de peste tot oameni, încă din anii ’60-’70, într-un minunat pelerinaj ca la un om sfânt. „Nu dădea drumul mereu la oricine – își amintește o creștină. Noi știam de sforicica de la poartă de care trăgeai atunci când voiam să intrăm la fratele Marin. Sforicica avea în celălalt capăt un clopoțel care anunța venirea noastră”.
Acolo, în chilia aceea, putea fi văzut omul lui Dumnezeu, care era omul rugăciunii de toată vremea, mijlocitor înaintea Domnului pentru cei bolnavi și întristați, care veneau la el ca să-l cerceteze. Atât oamenii simpli, cât și preoții aveau evlavie la acest om al lui Dumnezeu, văzându-i viața de nevoință grea, cu totul nepătimașă și în rugăciune neîncetată. Iar fericitul frate Marin era o predică vie. „Vorbesc ca unul care am năcaz și suferință – mărturisea Părintele Alexandru Mateescu. Dar de multe ori mi-am pierdut răbdarea. Și când fratele Marin a venit la centru în biserică și m-am dus lângă el, mi-a spus: «Răbdare!»”.
Îndelunga sa răbdare era ca un răspuns al lui Dumnezeu la marile suferințe ale oamenilor. Era de ajuns să-l vezi și te vindecai de cârteală, de nemulțumire și de văicăreala omului lumesc. Vedeai cum stă un adevărat viteaz cu brațele întinse pe cruce și plecai de acolo cu totul altfel. Ți se schimba starea lăuntrică.
De cum pătrundeai în chilerul său, te izbea atmosfera duhovnicească: sfintele icoane, candelele arzând și rugăciunea neîncetată. Duhul de rugăciune te pătrundea îndată. Cu acest fericit om al lui Dumnezeu nu stăteai de vorbă despre cele vremelnice, ci intrai mai întâi în duh de rugăciune și osteneli duhovnicești. Mulți veneau ca la un izvor duhovnicesc. În funcție de situație, stăteai 15-10 de minute sau, uneori, mai mult, bătând metanii și ascultând cuvintele rugăciunilor rostite de fratele Marin. După o zi obișnuită de lucru, te trăgea parcă din toate cele ale lumii și te așeza înaintea Mântuitorului Hristos. Avea această harismă de a te aduce la picioarele Crucii, insuflându-ți răbdare în chip real. „Nu mă întreba pe mine de serviciu sau de casă – își amintește un creștin. «Să nu lăsăm rugăciunea!», asta ne spunea”.
În chip minunat, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou intrase în smerita chilie a fratelui Marin și-l învățase rugăciunea neîncetată. El nu știuse până atunci să se roage așa, cu toate că râvnise mult. „Știu că ai mult de suferit și ai suferit mult – i-a spus Sfântul Dimitrie. În suferințele în care te afli să te rogi neîncetat, și zi, și noapte, neîncetat”. „Și-atunci – mărturisește sora Zamfira –, fratele Marin, locuit de harul Duhului Sfânt, a început să se roage neîncetat. N-a mai simțit nici lipsa mea, că eram plecată la Sfântul Dimitrie, nici lipsa celorlalți. Nu mai vedea pe nimeni în casă, decât rugăciunea în permanență”.
Iar fratele Marin dăruia, la rândul său, din cele cu care fusese binecuvântat „Întotdeauna – mărturisește una dintre creștinele evlavioase care-l cercetau – ne îndemna la rugăciunea cu mintea, la Doamne, Iisuse Hristoase… să spunem din inimă. Ne spunea mereu. Mereu ne spunea de rugăciunea minții”.
Mare evlavie avea fratele Marin la Sfântul Cuvios Dimitrie! Așa de mare, încât, într-un an, de ziua de prăznuire a Sfântului, a fost adus chiar în catedrala patriarhală unde a stat la toată slujba. „Înainte de a începe slujbele – mărturisește sora Zamfira –, el a fost acolo împreună cu Sfântul Dimitrie. Acolo ce-a văzut? Mulțime multă de lume care a fost adunată acolo la sărbătoarea de obștea sau sărbătoarea de praznic, mare, la care veneau toți oaspeții, din toate părțile, la Sfânta Liturghie. Fratele Marin a apărut acolo. Sus în aer. Tot așa stătea, ca pe pat, întins, nemișcat, nu în picioare, nu în șezut, după cum știți, că el era tot timpul ca un răstignit pe cruce, numai capul îl putea mișca un pic. Toți știau că era viu, comunicativ, după cum știți că vorbea cu noi, chiar moaște vii, adică trei părți era pornit spre cer, acolo, cu duhul, și un sfert mai era aici, pe pat, întins, nemișcat și vorbea cu lumea. Cu ochii ne vedea, cu gura ne vorbea și cu mâna tot timpul se-nchina. Când se-nchina, se uita la sfintele icoane. Ziceai că vede aievea realitatea Dumnezeirii, a Sfinților sau a Sfântului din icoana la care se uita și ziceai că stă de vorbă cu el, și nu mai știa de nimic de ceea ce era în jur. El atât era: ca un răpit – ca să mă-nțelegeți. Ca un răpit cu duhul pe care grija cea lumească – pe care spune s-o lepădăm toți, la cântarea Heruvicului – el n-o mai simțea pe lângă noi și în jurul sau cu cine mai era pe lângă el. El era ca un răpit. Adevărat, vorbirea lui era dialogul cu Dumnezeu și cu Sfinții pe care-i are împrejur”.
Toți știau că este omul lui Dumnezeu, mijlocitor pentru cei greșalnici. Într-un an, Dunărea se umflase și amenința cu mari inundații. Părintele Mihai Mircioiu de la Biserica „Sfânta Treime” însă avea mare încredere că fericitul frate Marin va mijloci pentru ei toți, că oamenii erau tare înspăimântați.
„Țin minte – mărturisește dna Varvara Drăgan – că era apă până-n buza digului de la Vărsătura. Toți eram îngrijorați că va sparge digul. Noi ne făcuserăm casă de vreo câțiva ani. Părintele ne-a liniștit.
– Părinte, o să ne trezim cu apa că ne ia aici, în Radu Negru…
– Nu, a spus părintele, n-o să ne ia apa, fiindcă avem moaște vii.
– Cum adică?
– Pe valea aia, a mai spus părintele, nu îngăduie Dumnezeu să vină apele, că este un suflet sfânt și-i țintuit la pat”.
Și, într-adevăr, Dumnezeu i-a ferit de urgie pe brăileni, că fericitul frate Marin își punea viața pentru oameni. Atât de mult se ruga pe ei, căci îi iubea așa cum rar se obișnuiește pe pământ, încât ar fi vrut ca dacă ei nu se mântuiesc, atunci Dumnezeu să-l ducă și pe el în iad. Că nu suferea fericitul frate să știe că unii se chinuiesc, iar el să fie la bine. Și pe câți nu i-a salvat Dumnezeu pentru rugăciunile lui!
În 1990, din primăvară până-n toamnă a fost o secetă prelungită. Situația era îngrijorătoare. Fratele Marin vedea cum oamenii sufereau din cauza recoltelor compromise. Atunci s-a rugat cu durere pentru ca Domnul să sloboadă ploaie. Iar Domnul i-a ascultat rugăciunea, fiindcă Domnul ascultă de cei ce fac întru totul voia Sa.
„Într-un an știu că nu ploua – povestește dna Valentina. Era secetă mare. Și atunci, după Revoluție, am început să-l ducem la Sfânta Biserică. Și-l duceam pe targă. Că așa era dus, de patru oameni. Și am ajuns acasă la fratele Marin – fiindcă-l duceam în casă, apoi plecam fiecare la casa lui. Și când am ajuns acasă, a început o ploaie torențială. Dar, înainte de a ajunge noi acasă cu el, Domnul Iisus Hristos i-a vorbit:
– Ce vrei?
– Doamne, să plouă!
– Atunci, întinde mâna!
– Doamne, nu pot.
Atunci Domnul a făcut ca norii să coboare deasupra mâinii lui. Și a început o ploaie! A plouat torențial”.
Și toți din oraș au știut că, pentru rugăciunile fratelui Marin, Dumnezeu S-a îndurat de poporul Său. Când a văzut ploaia, vrednicul de pomenire Părintele Ștefan Copae a zis: „Ăsta este tot rezultatul! Ăsta este tot răspunsul pe care ni l-a dat Dumnezeu! Că este o minune dumnezeiască! Iată pentru cine Dumnezeu a înnorat să ne mai dea ploaie: pentru unul ca acesta”.
Și multe semne și minuni îl însoțeau pe fericitul frate Marin, că mulți care veneau la el bolnavi se tămăduiau. Și-atâta smerenie avea, încât nu voia să fie atins, ca nu cumva să creadă oamenii că se tămăduiesc prin el. Însă adevărul era că, atingându-se de acest fericit, durerile se alinau, bolile se vindecau și toți cei necăjiți și întristați se mângâiau.
Harul care sălășluia într-însul era bogat și mulți au prins a-l pizmui. Miliția și Securitatea l-au tot hărțuit, l-au anchetat și l-au chinuit. Câteva luni l-au trimis la un azil unde nu avea cine să-l îngrijească, iar pe sora Zamfira au închis-o în temniță. Ea, mult jertfelnică fiind, a ales să pătimească în locul lui, că primise „înștiințare” fratele că vor să-l folosească într-un experiment.
Atunci s-a văzut marea dragoste pe care o aveau oamenii pentru fratele Marin. Că așa cum el îi iubea pe ei și stătea pentru ei înaintea Domnului, așa și ei acum voiau să-și dea și viața pentru a-l salva. Și mulți s-au dus la Miliție și au cerut să sufere ei în locul fratelui și al sorei Zamfira. Așa ceva era de neînchipuit pentru autoritățile comuniste. Când Domnul a hotărât, nici Miliția, nici Securitatea nu l-au mai putut ține. Și s-au întors amândoi la chilerul din strada Piața Poporului nr. 14, unde se nevoiau ca doi monahi plini de osârdie, trăgând pe mulți din valurile lumii spre rugăciune și pocăință.
Iar Domnul și Împărăteasa Cerului, la care fratele Marin avea mare evlavie, îi mângâia. Într-o zi, fericitul frate Marin i-a mărturisit sorei Zamfira: „Am trăit clipe înălțătoare cât timp ai fost la biserică. Aici, în această cămăruță, a venit la mine Maica Domnului, Împărăteasa pământului, în toată măreția Sa, și m-a mângâiat. Și atâta fericire am trăit, cum nu am trăit niciodată”.
Iar sfârșitul pământesc al acestui fericit frate Marin a fost în următorul chip. Cu trei ani înainte, în 1987, și-a cunoscut clipa morții. Și n-a fost trecerea lui la Domnul ca a oamenilor lumești, ci ca a sfinților.
Atunci când a sosit clipa trecerii la cele veșnice, fratele Marin i-a spus sorei Zamfira: „Plec la casa cea de Sus. Aici în casă nu suntem singuri. Să nu-ți fie frică. Să nu plângi. Să te abții cât poți, ca să fii atentă la tot ce am să-ți spun. Casa este plină de oaspeți, de solii cerești, care ne-au umplut de nespusă bucurie, în acest praznic de mare sărbătoare, cu un miros deosebit de plăcut și cu atâtea cântări minunate. Nu mă satur de bucurie. Unii îmi vorbesc așa de frumos, alții îmi cântă o cântare frumoasă pentru despărțirea de cele pământești, alții se bucură nespus de mult și se veselesc. În 47 de ani nu am întâlnit atâta bucurie de la nimeni în viață. Toți oaspeții m-au umplut de nespusă bucurie. Simt că-mi iese sufletul de bucurie în acest praznic, de la mulțimea de bucurii de care nu eram vrednic. Nimeni să nu plângă că mi-a sosit ceasul plecării”.
Fericitul frate Marin a plecat la Domnul la 27 decembrie 1990.
La înmormântarea sa a venit mulțime multă de oameni. Și multă mireasmă a izvorât din mult pătimitorul său trup, încât tare s-au minunat oamenii ce l-au însoțit spre cimitir. Chiar și la câtva timp de la adormirea sa, mâna i-a rămas caldă și moale. Unii au venit din celălalt capăt al țării pentru a fi alături de fratele Marin la înmormântarea lui.
„După nimeni n-am plâns – mărturisește maica Nectaria Petrică – așa cum am plâns după fratele Marin. I-am sărutat mâna. Era caldă, moale. La înmormântare venise puhoi de lume. Chiar și în Timișoara au știut de el. La înmormântare, o femeie din Timișoara striga în gura mare:
– Brăilenilor, ați avut un sfânt!”.
Fie ca fratele Marin, fericitul întru nevoință, să mijlocească pentru noi înaintea lui Dumnezeu spre dobândirea harului Duhului Sfânt, fără de care nu am putea să ne mișcăm, să cugetăm sau să viețuim în acest veac tulbure și primejdios!
