De departe, din gura marelui bulevard, biserica Patriarhiei se vedea plutind ca o cetate alba peste apa mortilor ce inundase piata si clipocea marunt si tremurat pina sub balcoane. In deal, lume putina, linistita, ravasita de caldura, cautind fie reculegerea, fie umbra. Ceas prielnic, mi-am zis. Am avut timp destul sa privesc peretele dinspre apus pe care e pictata marea fresca a Judecatii de Apoi. Mirenii care intrau sau ieseau tacuti si blinzi prin acel urdinis al credintei nu ma tulburau. Privisem de mai mai multe ori ampla pictura murala, fie insotit de cunoscatori, fie singur, fie in treacat, fie zabovind pe indelete asupra detaliilor. Mereu raminea pentru mine, ca brailean, ceva enigmatic, provocator, ceva ce nu voia sa se dezlege. Pe masura ce aveam impresia ca se cladeau certitudini, in aceeasi masura cresteau ca din nimic intrebari. Pe masura ce sporeau lecturile pe o tema anume, sporeau si indoielile.
"...Spre sfirsitul anilor ’30, din inalta porunca a primului patriarh al romanilor, Miron Cristea, a fost repictat peretele dinspre apus al bisericii patriarhale. Autorul este Belizarie, un important pictor bisericesc in epoca. Am aflat de curind ca in primii ani de dupa razboi a pictat si la Braila in Biserica Sfintii Arhangheli, din Piata Traian. In inima Bucurestiului, ca la marile biserici din nordul Moldovei, ca la Voronet sau Cosula, ca la Arbore sau Sucevita, este pictata marea tema a ortodoxiei, Judecata de Apoi. In stinga, cum privesti, raiul, in dreapta, iadul. In mijlocul picturii, linga usa modesta de la intrarea in catedrala patriarhala, un diavol trufas primeste un grup de tineri si-i indruma cu strasnicie spre iad. Se zice ca pentru chipul diavolului din miezul picturii autorul s-a folosit de imaginea lui Nae Ionescu, personalitate fascinanta a perioadei interbelice, “director de constiinta”, cum l-a numit Mihail Sebastian in Jurnal sau si mai mult “un mare invatator al neamului sau”" (Mircea Eliade, postfata la "Roza vinturilor", 1937).
In umbra pridvorului, sub afumatura subtire care estompeaza contururile, de multi privita, de putini vazuta, doar de citiva inteleasa, sta de sapte decenii, enigmatica si obsedanta ca o hieroglifa, o pictura murala ce pare a fi parabola tragica a generatiei "fara noroc" (Mircea Eliade). Tabloul e dinamic, ca o fotograma. Tinerii trec prin fata diavolului ca printr-o strunga. Au priviri fascinate, sint chemati, indrumati. Pastorul cel negru, cu miini mari de atlet al raului, pare ca lucreaza cu spor. Are gesturi mari, ample, e sigur pe el si e evident ca are o harnicie a lui, de care pare mindru. Oricum, e un alt fel de diavol decit cei pictati in "judecatile" de pe peretii manastirilor din Moldova.
Prin ce anume diavolul de aici ar "aduce", cum spun taranii, cu chipul lui Nae Ionescu? Chipul ascetic, nasul coroiat, sever, ochii luciferici, aprinsi, mentonul puternic, fruntea usor tesita, cu adincituri laterale, par a sugera bine chipul marelui indrumator. Fata de imaginile micilor diavoli din picturile murale din Moldova - slabi, incovoiati, uscati, vicleni, jucausi, usor cotcari, avind doar contur, rareori si chip - acesta ofera o cu totul alta imagine. El "lucreaza". Din dreapta vin multi tineri, au pe chip uimire. Unul e tinut strins de mina, chiar cu o anumita severitate. E deja captiv, nu se mai poate salva. Privirea lui e uimita si induiosata. Daca dreapta diavolului e acaparatoare, stinga arata doar directia. Pe sub mina stinga, intinsa sever si poruncitor spre ceva, citiva tineri trec supusi. O mare uimire, ca o masca alba de ceara li s-a asternut pe chip. Camasile lungi, taranesti, le acopera trupurile fragile. Au capetele usor plecate, supuse si mirate. Cu picioarele goale vor calatori prin miristile iadului. Primii par a se-ntreba "De unde venim?", in mod cert ceilalti par a dezvolta mirarea "Incotro ne intreptam?". Daca e sa acceptam acest cod de interpretare, cine sint acesti tineri ? Evident, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Vasile Bancila, Petru Comarnescu, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu si altii.
Diavolul are miini mari, nefiresc de mari, subtiri, cu degete lungi. Picioarele sint de bun inotator. La calciie, pinteni de cocos falnic. Hlamida marilor inspirati s-a metamorfozat in subtiri aripi de liliac. Sa-i remarcam privirea histrionica, arzatoare, in sens propriu inflacarata, indreptata spre cei ce vin. Spre cei mirati si nelamuriti. Chipul lui dezvolta voluptate. Pentru ceilalti este suficienta mina stinga, intinsa poruncitor. Diavolul robeste tinerii cu frumusetea lui intunecata. Dar ei? De ce vin? Ce-i cheama? Fascinatia raului? Sa fie aici parabola generatiei din ultimul deceniu interbelic? Sa fie aici tragedia si blestemul acelor ani in care optiunea politica nu mai era decit pur si simplu pasaport asigurat fie pentru iad fie pentru rai? In contururile si limitele unei celebre parabole biblice sa se aseze tilcurile unei parabole politice? Sa fi patruns patima politicii chiar si in evocarea Judecatii de Apoi? Sarada decodificarii este, evident, un exercitiu pe cont propriu. Scena insa este teribila. De sapte decenii trece ca si neobservata. E adevarat ca in cei 45 de ani de comunism, numele lui Nae Ionescu a figurat pe lista de proscriptie. De aceea, scena e comentata rareori, cu ton indoielnic, cu glas soptit, chiar daca ipotezele erau emise de mari initiati, fie mireni fie clerici, precum Mircea Vulcanescu, Valeriu Anania, Serban Cioculescu si altii.
Pictorul a avut revelatia unei teme tragice si a oferit in vopseluri manastiresti o parabola a unei generatii careia istoria nu i-a dat pacea scrisului, ba dimpotriva, ca intr-o vinatoare tragica, i-a dat exilul, angoasa, celula inchisorii sau disperarea.