Limba română este o adevărată comoară, plină de expresii interesante. De multe ori, aceste expresii fac referire la anumite locuri sau zone, şi originea lor nu este întotdeauna clară. Toată lumea a auzit de „a întors-o ca la Ploieşti”, „a spune brasoave”, sau Un exemplu foarte bun este şi “A nimerit orbul Brăila”, folosită pentru a încuraja pe cineva să meargă într-un loc necunoscut -- dar de unde vine această expresie?
Prima atestare a acestei expresii vine dintr-o opera lui Anton Pann: „Povestea vorbei”. Astfel „Cine întreabă nu greşeşte. Orbul cu întrebarea a nemerit Brăila”, scrie Anton Pann în 1847. Anton Pann nu este singurul care foloseste această expresie. O altă menţiune interesantă a acestei expresii vine din opera lui Ion Luca Caragiale, care în a sa „Cronica” scria: „Cineva nu trebuie să aibă îndoieli că feciorul n-o să găsească locul unde-l trimete, că doar a nemerit orbul Brăila”.
Există mai multe teorii, unele mai degrabă fanteziste decât credibile. Spre exemplu, în DEX, este menţionată ipoteză ca pe vremuri, Brăila era singurul oraş-port la Dunăre, fiind imposibil pentru călători şi comercianţi să rătăcească drumul. Dar această ipoteză pare destul de greu de crezut, având în vedere că Brăila nu a fost niciodată singurul oraş-port la Dunăre. O altă explicaţie se leagă de faima de mare port dunărean pe care o avea oraşul la sfârşitul secolului XIX. Se spunea că şi orbii puteau găsi Brăila urmând sunetul vapoarelor sau dâră de cereale scurse lăsate în urmă de aceste vapoare. Nu este exclus ca aceasta să fie sursa, dar ideea unor nevăzători care plecau neînsoţiţi dintr-un oraş în altul nu pare deloc foarte probabilă.
Mai degrabă, sursa vine din pocirea unui cuvânt -- aşa cum s-a întâmplat de multe ori în limba română. Astfel, legătura nu este direct cu oraşul Brăila, care a fost inclusă de curând în topul atracţiilor turistice pentru 2019, ci cu Louis Braille. Braille s-a născut în 1809, iar la vârsta de 3 ani, şi-a pierdut vederea în urma unui accident produs în atelierul de pielărie al tatăluil său. În ciuda acestui fapt, Braille îşi continuă studiile cu succes. În 1822, la 13 ani, Braille experimentează procedeul „scrierii nocturne” elaborat de Charles Barbier, dar recunoaşte repede limitele acestuia. Aşa că Braille trece la creare propriului său alfabet pentru nevăzători -- alfabet folosit de milioane de oameni, cu litere compuse din puncte ieşite în relief care pot fi simţite cu ajutorul degetelor. Acest sistem îi poartă numele şi astăzi.
Se pare că primele cărţi Braille au ajuns în Ţara Românească încă de prin 1850 -- o perioada de dezvoltare culturală rapidă. E lesne de înţeles că Braille este un cuvânt greu de pronunţat, mai ales pentru România secolului XIX. Nevăzătorii care veneau la librărie şi întrebau „Unde sunt cărţile în Braille?” ar fi schimbat treptat această pronunţie, iar în timp, Braille a devenit similar cu Brăila. Procesul acesta de romanizare s-a întâmplat la mai multe cuvinte provenite din mai multe limbi. Astfel, celebrele “Domaine royale” au devenit “Dămăroaia” şi „quelle heure est-il?” („cât e ceasul?”) a devenit „cheleretă”, care era folosit in sensul de “ceas”. De aici, contaminarea Braille-Brăila pare floare la ureche.
Această ipoteză e susţinută şi de academicianul Alexandru Graur, care susţine că expresia e forma modificată a enunţului „A cunoscut orbul Braille”, adică a reuşit să înveţe acest alfabet. Fără a fi efectiv dovedită, această teorie pare de departe cea mai plauzibilă şi cea mai veridică.
Nu ştim dacă a existat într-adevăr un orb care a nimerit Brăila, dar ştim că românii au câte o vorbă pentru orice situaţie. De la expresii comune folosite în cazino până la vorbe de duh legate de mâncare, limba noastră are câte ceva pentru orice. Până la urmă, noi nu stăm degeaba ci frecam mentă, nu stăm de pază ci ţinem de şase, şi câteodată, ne mai sare şi muştarul.
Important este să nu uitam de toate aceste amanunte şi să nu ne “îmbătăm cu apă rece”. Avem o limbă frumoasă, pe care ar trebui s-o apreciem şi să o respectăm.
