Cuvioasa Teodora este prima româncă trecută în rândul sfinţilor. A fost fiica armaşului Ştefan Joldea, comandant de artilerie în Cetatea Neamţului. Joldea a trăit în Vânători-Neamţ şi a avut două fiice, pe Marghita (Marghiolita) şi pe Teodora. Aceasta din urmă s-a căsătorit cu Elefterie, însă, nu după mult timp, cei doi au lăsat cele lumeşti şi au intrat în cinul monahal. Teodora a intrat la Schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei la Schitul Poiana Mărului. Teodora a ajuns ucenica egumenei mănăstirii, schimonahia Paisia. Din pricina turcilor, s-au retras apoi în Munţii Buzăului, împreună cu cu alte câteva maici. După zece ani de nevoinţă în Munţii Buzăului, Teodora a ajuns în Munţii Neamţului.
Ieroschimonahul Pavel, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, a dus-o pe Teodora în părţile Sihlei, unde se afla un bordei părăsit. Acolo a rămas singură, numai cu Hristos, şi a petrecut ani buni în cea mai aspră nevoinţă. Era sfârşitul sec. al XVII-lea. Schitul Sihla încă nu luase fiinţă, însă pădurile din împrejurimi adăposteau mulţi pustnici. După un timp, Teodora s-a mutat din chilie în peştera de alături, unde a rămas până la moarte, ostenindu-se în post şi rugăciune.
La 20 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a proclamat în mod solemn sfinţenia Cuvioasei Teodora de la Sihla.
“Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”
Puţina hrană şi-o procura din fructele ce i le oferea pădurea şi dintr-un fel de iederă ce creşte până azi pe stâncile Sihlei, numită “iarbă dulce” sau “măcrişul Sfintei Teodora”.
După moartea ieroschimonahului Pavel, câţiva ani nu s-a mai ştiut de existenţa Teodorei. Tradiţia menţionează că părinţii Sihăstriei observau cum păsările cerului intrau pe geamul trapezei şi culegeau firimituri de pâine de pe masă, cu care zburau spre Munţii Sihlei. Doi fraţi din Sihăstria s-au învrednicit s-o vadă pe Teodora învăluită într-o lumină de foc, iar aceasta le-a mărturisit că-L rugase pe Dumnezeu timp de 40 de zile să-i trimită un preot care să o împărtăşească, întrucât simţea că trebuie să plece la Hristos. Cei doi fraţi l-au adus atunci pe ieromonahul Antonie şi pe diaconul Lavrentie. După ce şi-a mărturisit păcatele şi a fost împărtăşită cu Sfintele Taine, Sfânta Teodora şi-a ridicat privirile spre cer şi, rostind cuvintele “Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”, şi-a dat duhul.
Părinţii i-au aşezat trupul în mijlocul peşterii, unde a stat multă vreme. După ani, ieromonahul Elefterie, auzind de toate acestea, s-a retras la Mănăstirea Secu şi, de aici, la Sihla, ca să fie mai aproape de aceea care i-a fost soţie. A trăit tot sub stâncile Sihlei, rugându-se Lui Dumnezeu zi si noapte. Apoi, trecând din viaţa aceasta, a fost îngropat în poiana unde se află acum schitul.
Trupul Sfintei Teodora a rămas în peşteră până după anul 1830, când familia domnitorului Mihail Sturza, care a reînnoit Schitul Sihla, a aşezat moaştele ei în raclă de preţ şi le-a depus în biserica schitului. Apoi, zidind o biserică nouă la moşia familiei, în satul Miclăuşeni-Iaşi, le-a adus în această biserică. În anul 1856, însă, în timpul ocupaţiei ruseşti, moaştele Sfintei Teodora au fost luate şi duse în Lavra Pecerska din Kiev, unde sfânta este venerată şi azi cu numele de “Sfânta Teodora din Carpaţi”.
