fântul Lavrentie (Laurenţiu) a vieţuit şi a pătimit în secolul al III-lea de la Hristos. A fost arhidiaconul Episcopului Sixt al Romei. În timpul persecuţiei pornite împotriva creştinilor, Sixt a fost luat de păgâni pentru a fi judecat, împreună cu doi dintre diaconii săi, Felicissimus şi Agapitus. Pe când erau cei trei aruncaţi în temniţă, Arhidiaconul Lavrentie a spus către Sixt: “Unde mergi, părinte, fără fiul tău? Unde grăbeşti, preasfinţite, fără al tău arhidiacon?” La auzul acestor cuvinte, Episcopul Romei i-a răspuns: “Nu fiule, nu te părăsesc, dar bătălii şi mai mari te aşteaptă. Noi, ca bătrânii, ne-am angajat într-o luptă uşoară. Dar pe tine, tânăr viguros, te aşteaptă o victorie şi mai plină de glorie asupra tiranului. Nu mai plânge. Peste trei zile, «diaconul» îi va urma «preotului»!”
După arestarea episcopului, Lavrentie a vândut vasele bisericii şi a împărţit banii săracilor. În timp ce Sixt era dus pe Via Appia, spre a i se tăia capul, Lavrentie i-a ieşit în cale şi i-a strigat: “Nu mă lăsa, părinte sfânt, pentru că am împărţit deja comorile pe care mi le-ai încredinţat!” După ce a rostit aceste cuvinte, a fost luat de soldaţi şi pus să-i dea împăratului “comorile” de care vorbise. Lavrentie a chemat şchiopii, orbii şi bolnavii care se bucuraseră de banii oferiţi de el, pentru ca împăratul să cunoască despre ce “comori” era vorba.
Cuprinşi de furie, păgânii i-au cerut mărturisitorului să se închine idolilor, dar acesta a refuzat şi a fost aruncat în temniţă. Acolo, l-a vindecat de orbire şi l-a botezat pe Lucillus. Iar temnicerul Hippolytus, martor la minune, a cerut şi el botezul. Acesta s-a numărat printre mucenicii creştini, fiind ucis pentru Hristos (vezi ziua de 13 august).
După multe alte torturi, Lavrentie a fost întins pe un grătar şi aşezat pe cărbuni aprinşi. Mucenicul le-a spus păgânilor: “Eu mă dau ca jertfă singurului Dumnezeu adevărat, pentru că jertfa ce se cuvine Lui Dumnezeu este o inimă înfrântă şi smerită” (Psalmii 50 :18). Pe când călăii aţâţau focul, Lavrentie i-a vestit împăratului: “Învaţă că acest foc mă răcoreşte, dar pe tine te va chinui veşnic. Acum că sunt ars pe o parte, întoarce-mă pe partea cealaltă!” Iar după ce a fost întors pe cealaltă parte, Sfântul Lavrentie a rostit o ultimă rugă: “Mulţumesc Ţie, Iisuse Hristoase, pentru că m-ai învrednicit să intru pe porţile Împărăţiei Tale!”. Apoi şi-a dat duhul.
