• maistrul militar principal de aviație Ionel Popoacă, tehnician de bord pe elicopter, a slujit sub drapel aproape trei decenii și i-a salvat viața unui pilot, în anii 90 • a fost cel mai tânăr absolvent din „Promoția Independenței”, în 1977, și a trăit, cu durere, momentul desființării unității militare de la Ianca • acum pensionar, fostul „tehnic de avion și elicopter” merge în școli și licee și le povestește elevilor despre meseria de aviator, despre Dedal și Icar, despre Traian Vuia, Vlaicu și Coandă • „Pe piloți i-am apreciat, stimat și iubit. Pe cei căzuți i-am plâns. Îmi amintesc de acele momente când zburam cu Crucea de pe Caraiman în dreapta, la vedere, și intram deodată în rafale de grindină ce loveau necontenit în rotoare, cabină și motor”, ne-a mărturisit fostul tehnician de bord
Deși năpădit de buruieni de mai bine de două decenii, Aerodromul Ianca trăiește astăzi în inimile celor care au activitat în cadrul regimentului de aviație de aici, ale celor care au privit cu mândrie „aripile românești” ridicându-se către înaltul cerului. Pe unii dintre ei îi cunoașteți. Alții au fost adevărați „îngeri păzitori” pentru camarazii lor și au săvârșit fapte de eroism pe timp de pace, neștiuți de nimeni. Cu toți aceștia ne mândrim.
Un astfel de „înger păzitor de pe Ianca” este maistrul militar principal de aviație (rz.) Ionel Popoacă, „tehnic de MIG” și „tehnic de bord pe elicopter”. L-a cunoscut pe cosmonautul Dumitru Prunariu, în anii '80, și a slujit sub drapel aproape trei decenii. Tot el a salvat un coleg de la moarte, dar și drapelul de luptă al unității, pe când avea doar 19 ani, pe vremea inundațiilor devastatoare din anii '70, de la Mediaș. A activat pe Aerodromurile Ianca, Otopeni, Mihail Kogălniceanu, Alexeni, Giarmata (Timișoara) și Borcea și a făcut cinste uniformei albastre de aviator.
Maistrul militar principal de aviație Ionel Popoacă a primit Ordinul Militar clasa II-a și a III-a, dar și diplome de „Prieten al cărții” (încă din anul 1977). Este omul fără de care avioanele de la Ianca și elicopterele de la Bobocu nu s-ar fi ridicat în siguranță pe cerul patriei. A fost „omul potrivit la locul potrivit” și unul dintre militarii care au asistat cu durere în suflet la desființarea unității de aviație de la Ianca - mândria Forțelor Aeriene Române.
Îndrăgostit de lectură, fostul tehnician de bord scrie versuri și face lobby în toată țara pentru profesia de aviator și pentru patria sa, pentru care și-ar da cu bucurie viața. „Emoțiile trăite de mine, de mii de ori, la aterizarea avionului, nu pot fi redate în cuvinte, la fel și bucuria revederii pilotului coborând teafăr pe scara avionului”, ne-a mărturisit Ionel Popoacă
„Am fost din „Promoția Independenței”
„Sunt născut la Unirea, într-o zi de 29 mai 1956. Am văzut de mic ce înseamnă munca acasă și la câmp, alături de părinți și de frați. Școala am absolvit-o cu bine, am fost „brânză bună în burduf de câine”; nu am avut nicio mențiune, ca atare nici pionier nu am fost... Abia în școala profesională, când m-am văzut despovărat de munci, am reușit să învăț foarte bine. Mi-au plăcut cel mai mult tehnologia meseriei, desenul tehnic și practica de atelier. Am terminat școala cu 9.75, am început munca, iar după-amiaza mergeam la seral, la Liceul «Nicolae Bălcescu»", povestește Ionel Popoacă.
A ales să se facă aviator în urma unei întâmplări petrecută în clasa a III-a primară a anilor '65-'66, de la Osmanu, astăzi comuna Unirea.
„Fiind în banca de la geam, am deschis fereastra și am văzut avionul foarte jos, cu două aripi și motor cu elice. Doamna învățătoare Victorița Balaban nu mi-a spus nimic, dar a zâmbit. Din acel moment, destinul și-a pus amprenta pe viața mea. Am urmat Școala Militară Tehnică de Aviație „Traian Vuia”, din Mediaș, timp de trei ani și pe tot parcursul carierei militare am fost tehnic de avion și tehnic de bord pe elicopter”, ne-a mărturisit maistrul militar.
Astfel, din 1974 și până în 1977, Popoacă a învățat una dintre cele mai frumoase meserii din lume, aviația. Deschiderea anului de învățământ a făcut-o comandantul școlii, comandorul Dimitrie Moraru. Dacă, în 1951, pilotul militar Aurel Răican a fost primul care a zburat pe un avion cu reacție pe Ianca (IAK - 23), comandantul acestei școli, Moraru, s-a numărat între primii doi piloți care au zburat cu avionul MIG - 15.
„Simt mirosul acelei deschideri de an, plină de solemnitate, îl văd aievea pe comandant purtând o uniformă desăvârșită, vipușca bleu a pantalonilor, insigna de aviator - un bărbat frumos, cu cascheta ușor lăsată pe dreapta, cu mănuși din piele, cu un luciu impecabil al ghetelor. Stam drepți și îl admiram și, deodată, se oprește, ia poziția de drepți, salută Drapelul de luptă al unității, își scoate mănușile, îngenunchează și sărută ciucurii aurii ai Drapelului”, a spus fostul elev al Școlii Militare.
Ionel Popoacă nu a uitat niciodată cuvintele fostului comandant: „Aviația este ca o fată frumoasă pe lângă casa omului sărac...”. A absolvit școala în anul 1977, fiind „Promoția Independenței” sau a „ținutei militare albastre” (până în acel an aviatorii purtau ținută kaki, la fel ca Forțele Terestre) fiind, totodată, cel mai tânăr dintre absolvenți.
Astăzi, după aproape trei decenii de activitate, este la fel de pasionat de aviație:
„Nu m-au deranjat privațiunile vieții de militar. Timpul a trecut, acum sunt pensionar, dar iubesc la fel de mult aviația. Fac parte din Asociația Română de Propagandă și Istorie a Aeronauticii (ARPIA) - Filiala Ianca. Mă deplasez în școli gimnaziale și licee din mediul rural și din orașe și, din puținul meu, le dau și elevilor. Le spun despre Dedal și Icar, despre Traian Vuia, despre Vlaicu și Coandă. De asemenea, despre infinitul cosmic, despre multitudinea de galaxii, despre anul lumină, despre zidul sonic și, de ce nu, despre năzuința cunoașterii”.
A vegheat, în momente de cumpănă, Drapelul de luptă al Școlii Militare
O întâmplare dramatică, de acum jumătate de secol, avea să-l marcheze pentru tot restul vieții. Pe când avea doar 19 ani, a avut de luptat cu inundațiile catastrofale, pe când se afla de gardă la Drapel.
„Generațiile mai în vârstă își amintesc de inundațiile din primăvara anului 1970, care au adus mari pierderi țării. Satul Piua Petrii, din Ialomița, a dispărut ca urmare a inundațiilor. Nu după mult timp, în iulie 1975, în inima Transilvaniei, râul Târnava Mare, care era un fel de hotar al școlii noastre, în partea dinspre hangarul de avioane, elicoptere și motoare secționate în scop didactic, a rupt digul de protecție”, povestește Ionel Popoacă.
În acele zile de început de iulie, elevii executau serviciul de gardă la UM 01940, asigurând și apărarea perimetrului Școlii Militare Tehnice de Aviație „Traian Vuia”.
Plouase timp de mai multe zile în toată țara și se înregistrau mari debite de apă în bazinul hidrografic al țării. În urma viitorilor, râul Târnava Mare rupsese digul de protecție. Brăileanul se afla în serviciul de gardă la postul nr. 1 - Drapelul de luptă al școlii. Precum se știe, Drapelul de luptă al unei unități militare se apără cu prețul vieții; distrugerea sau furtul Drapelului de luptă atrag după sine desființarea unității militare.
Drapelul era depus într-o vitrină sigilată, în cadrul Comandamentului, la etajul I. Elevul urmărea, cu înfrigurare, cum apa înainta pe alei. La scurt timp, toată școala militară era sub ape. Trecuseră de mult cele trei ore în care ar fi trebuit să fie schimbat din post. Deodată, vede apropiindu-se o barcă de fereastra plasată pe direcția scărilor.
„Apa cuprinsese deja primele trepte care duceau spre mine, la etajul I. Parterul era sub ape. Ofițerul de serviciu mi-a întins un pachet cu mâncare, după care mi-a ordonat să nu părăsesc Drapelul de luptă cu niciun chip, la nevoie să-l scot de acolo, să-l țin lângă mine și să-l apăr cu prețul vieții. În acele momente, mi-am amintit de comandantul școlii, despre cum a îngenuncheat și a sărutat ciucurii aurii ai Drapelului. Instinctiv, mi-am strâns la piept pistolul mitralieră, mi-am verificat încărcătoarele, baioneta, masca de gaze. Nivelul apei era în creștere, se putea întâmpla ceea ce este mai rău...”, își amintește fostul elev aviator.
După ore de luptă cu șuvoaiele, când apele s-au retras, Ionel Popoacă a fost schimbat din post, predând Drapelul de luptă neatins de șuvoaie. Astăzi, ne mărturisește că și-ar fi dat bucuros viața ca să-l apere.
„Zburam cu Crucea de pe Caraiman în dreapta, la vedere”
Astăzi, fostul tehnician de bord le povestește elevilor cum este într-o cabină de avion cu reacție, atunci când execuți la sol pornirea lui, respectând diagrama de încercare (deja memorată) impusă de constructor. Despre exigența urmăririi aparaturii de bord, a parametrilor tehnici afișați în diferite poziții ale manetei de gaze, despre cum funcționează elementele de comandă și execuție ale avionului, necesare zborului în toate cele trei axe: orizontală, verticală și transversală, precum manșa-eleron, profundorul, palonierele-direcție, maneta flaps, butonul frâne aerodinamice, efectele trimer eleron.
„Forța colosală a motorului cu reacție în funcțiune, de la o poziție anume a manetei de gaze, face ca avionul să înceapă să se încline spre partea difuzorului de admisie, comprimând amortizorul roții din față în dorința de a evada, dar calele puse la roțile principale și levierul frânei de pe manșa pe care îl țin strâns potolesc această „sete de evadare”. În aer, această forță uimitoare este capabilă să mențină avionul în regim de viteză subsonică sau supersonică, atunci când avionul sparge zidul sonic depășind, astfel, viteza sunetului în aer, de 340 m/s.
Abia când reduc maneta de gaze de la maximal (12.300 rot/min) spre regimul minimal (2.500 rot/min) avionul MIG 15 nr. 248, varianta S - 102, revine, încet, în poziția inițială (de calare - așezare). În această fază a încercării, închid alimentarea cu combustibil, decuplez toate contactele, aerisesc instalația hidraulică, dezmembrez cabina, trag în spate cupola și cobor pe betonul pistei, încins de soare al verii sau înghețat al iernii...”.
Maistrul militar povestește cu însuflețire despre senzația desprinderii de pământ (cu elicopterul), despre zborul „la punct fix”, despre capabilitățile elicopterului în aer, despre curajul și îndemânarea piloților în evoluții aeriene, văzute și trăite chiar de el, pe viu, în anii în care a zburat, ca tehnician de bord, în toate condițiile meteo, ziua și noaptea.
„Pe piloți i-am apreciat, stimat și iubit. Pe cei căzuți i-am plâns mereu. Îmi amintesc când treceam, în câteva secunde, de la condiții meteo normale la condiții grele, când doar giroorizontul, busola și radioaltimetrul ne erau ghid, sau de acele momente când zburam cu Crucea de pe Caraiman în dreapta, la vedere, și intram deodată în rafale de grindină ce loveau necontenit în rotoare, cabină și motor”, povestește fostul aviator militar.
A salvat viața unui camarad
Ionel Popoacă își amintește, de asemenea, despre zborurile peste Dunăre, mare și munți sau despre acel iunie 1993, când, aflându-se în misiune cu elicopterul IAR - 316 B (Allouette III) echipajul său a luat la bord un aviator grav rănit pe Aeroportul Mihail Kogălniceanu și l-a transportat la Spitalul Militar Constanța, salvându-i viața. Accidentul a fost intens mediatizat în presa vremii, însă aviatorul a preferat să-l țină sub tăcere, din pură modestie.
Ne spune că desprinderea unei aeronave de la sol, fie avion sau elicopter, presupune efortul, priceperea și pasiunea multor specialiști cu studii tehnice și inginerești. Deloc de neglijat este și efortul radiolocatoriștilor, navigatorilor, transmisioniștilor, geniștilor, medicilor, meteorologilor, șoferilor și chiar a bucătarilor unității.
„Am lăsat la urmă familia, iubita sau prietenii, dar tot aceștia vin și-ți dăruiesc iubirea, prietenia, încrederea și sacrificiul lor, urmându-te chiar și acolo, într-o colonie cum era Ianca. Aceștia sunt cei care te îmbrățișează la plecare și la venire, te încurajează, râd sau plâng cu tine, la nevoie. Toți aceștia își dau concursul la acea „oră de zbor” a pilotului, o oră de pază, zi și noapte, a cerului românesc”, a spus Ionel Popoacă.
Maistrul militar ne-a relatat cum decurgea a zi de zbor cu MIG -ul.
„Linia de avioane este ceva ce relevă frumusețea și sobrietatea. Fiecare tehnic de avion stă lângă avionul său și așteaptă pilotul, care poate fi un elev însoțit de instructor, un elev ieșit la simpla comandă sau un locotenent, comandor sau general de aviație. Atunci când pilotul se apropia de avionul meu, îl primeam cu formula de salul: „Să trăiți, domnule comandor, avionul este pregătit pentru zbor! Sunt tehnic de avion, maistru militar clasa I Popoacă Ionel”. Îmi zâmbea, îmi strângea mâna și, împreună, făceam un control al avionului. Îmi punea întrebări despre starea tehnică a aeronavei și apoi urca în cabină. Îl ajutam la așezarea chingilor parașutei, îi arătam că sistemul de catapultare este pregătit, apoi îmi semna de primire a avionului în Fișa de zbor”, relatează militarul pensionar.
Verifica încă o dată interiorul cabinei, îi spunea pilotului că totul este în regulă, închidea cupola și verifica ermetizarea ei. Când pilotul primea ordinul de rulare, lua calele de la roți și, cu restul echipamentului, pleca cu autovehicul către celălalt capăt al pistei, pentru a-l aștepta la aterizare.
„Emoțiile trăite de mine, de mii de ori, la aterizarea avionului, nu pot fi redate în cuvinte, la fel și bucuria revederii pilotului coborând teafăr pe scara avionului”, a mai spus Ionel Popoacă.
„Voi ridica mereu privirea spre cer, atunci când voi auzi avioane zburând”
Pasionat de aviație, dar și de poezie, Ionel Popoacă nu contenește să-i elogieze pe înaintași și să spere că spiritul celor de la Ianca va renaște în inimile brăilenilor.
„Aduc un elogiu generațiilor de aviatori din Colonia Ianca, de asemenea, un respect deosebit personalului tehnic-ingineresc care a deservit, în toți acești ani - până la desființarea Regimentului 49 Ianca, de aviație vânătoare și bombardament, fosta UM 01918 - patru tipuri de avioane: MIG - 15, L 39 - ZA, IAR - 93 și IAR 99. Pe toate aceste tipuri de aeronave au zburat minunații piloți de la Ianca și pe toate le-am pregătit pentru zbor în deplină siguranță. Albastrul cerului și aripile păsărilor le-am avut în uniforma militară, pe epoleți și în inimă. Zborul înfăptuit cu mijloce proprii de la bord i se datorează românului Traian Vuia. Au urmat apoi Aurel Vlaicu și inventatorul avionului cu reacție, Henri Coandă. Mai târziu, cosmonautul brașovean Dumitru Prunariu a dus tricolorul românesc în cosmos. Chemați-mă în mijlocul și în inima dumneavoastră, pentru a vă povesti câte ceva și pentru a vă îndruma să eliberați acea inimă ce vrea să se ridice în înaltul cerului, precum păsărea măiastră a lui Brâncuși, precum călătoria luminii eminesciene, din poezia „La steaua”. Până atunci, voi continua să mă pierd în marea de oameni și voi ridica mereu privirea spre cer, atunci când voi auzi, din nou, avioane zburând”.
