În mare parte, mediul cultural românesc excelează la capitolul unei prejudecăţi populare şi populiste căreia îi atribuie, nu de puţine ori, coroniţa de aur a virtuţii. Care? Aceea că apolitismul reprezintă singura garanţie care dă măsura unui intelectual veritabil, "la locul lui", cunoscut şi sub titulatura de "nepătat". Astfel, s-a ajuns la următoarea departajare idiosincratică, deci incitantă: pe insula "răilor", a servitorilor lui Moloh stau, evident, intelectualii cu poziţie politică, în timp ce pe insula "bunilor", a vestitorilor epistemologiei divine se află, bineînţeles, intelectualii apolitici. Alfel spus, în limbaj social, orientarea politică trădează existenţa şmenului, iar apolitismul este parafa cinstei. Desigur, dacă ne-am afla în "actul I" al descoperirii focului, această "paradigmă" ar avea farmecul ei, însă cum trăim în plină defulare a societăţilor umane, deci înotând într-un ocean al diferenţelor, de la apolitism până la afundarea în mâlul fraudei morale nu mai e decât un pas, din punctul meu de vedere. De ce? Deoarece, fiind insensibil la orice vibraţie etică, neavând nicio direcţie, băltind în comoditatea neutralităţii şi făcând abuz de speculaţie pentru a-şi atinge scopurile, apolitismul implică, în mod esenţial, absenţa credinţei în ceva, adică frauda morală - nu ca act premeditat, ci mai degrabă ca o stare de fapt a prezenţei voinţei şi raţiunii în lume. Căci a trăi fără a crede în ceva înseamnă, din punctul meu de vedere, a-ţi avorta libertatea, a-ţi reduce darul vieţii la un simplu ambuteiaj de nevoi şi de emoţii cu valabilitatea frazeologică. Personal, văd în apolitism cea mai exactă dialectică a lenei de a fi. Citeşte mai departe
