A iubit enorm limba franceză, cultura franceză, pe scurt, tot ce ţinea de Franţa. Însă un profesor este, înainte de toate, OM... . Şi-a iubit elevii ca nimeni altcineva, ne-a scos din toate belelele în care intram, ne-a dat sfaturi de viaţă care sunt sigură că ne vor călăuzi mereu, ne-a fost ca o a doua mamă, în alte cuvinte, ne-a învăţat să fim oameni. S-a bucurat odată cu noi la fiecare reuşită, ne-a susţinut după fiecare eşec, ne-a încurajat, ne-a sensibilizat, şi-a canalizat toate energiile spre noi. Şi ei.. ei ce i-a rămas? Putem oare să îi mulţumim îndeajuns? Putem oare să dăm timpul înapoi?
Pentru doamna dirigintă, "à demain" nu a mai existat, a fost "un actor grăbit". "Mâine"-le s-a transformat în eternitate. O eternitate apăsătoare, care nu ar fi trebuit să facă parte din destinul ei şi pe care nu o merita. Poate că aşa a fost proiectat filmul ei, fără să aibă final fericit. Cel puţin nu aici. Clopoţelul a sunat pentru ultima dată... Şi totuşi, ultima temă a rămas şi va rămâne necorectată.
