Imaginea lui Caliban, celebrul “sclav salbatic” din Furtuna lui William Shakespeare mi-a revenit de curind in minte pe cind citeam stirile din Romania. Mi-am amintit de una dintre formularile lui Mircea Iorgulescu din volumul sau Marea trancaneala: eseu despre lumea lui Caragiale (1998), care il mentiona pe Caliban fugind ingrozit la vederea propriei sale imagini in oglinda. Iorgulescu vorbea acolo despre risul grotesc pe care il producem noi, membrii societatii romanesti, atunci cind privim comediile lui Caragiale. Nenea Iancu ne aseaza o enorma oglinda pe scena. Noi ne privim in ea si ridem, dar risul acela e unul animalic, ingrozit. Ne recunoastem in personajele de pe scena, in moravurile lor decazute, in lipsa lor de valori. Nu cathartic e risul spectatorului roman la comediile lui Caragiale, pare a spune Iorgulescu, daca imi amintesc bine argumentul sau, ci un urlet. Mi-a placut mult imaginea criticului roman si am ajuns sa o folosesc in varii ocazii ca sa imi explic reactia ba a unuia, ba a altuia. Mi-a venit in minte atunci cind am vazut pentru prima data Noaptea generalilor (1967), teribilul film al lui Anatole Litvak. E acolo o scena in care generalul Tanz, interpretat magnific de Peter O’Toole (un rol pentru care marele maestru a luat si un premiu David pentru cel mai bun actor strain), se retrage intr-o pivnita din Paris unde sint depozitate de nazisti mari capodopere artistice ale modernitatii, pe care noul regim de ocupatie le considera “nocive”. Cea care ii atrage atentia lui Tanz, un criminal in serie, care stranguleaza prostituate, este “Strigatul” (1893), celebra pinza a lui Edvard Munch, lucrare considerata a exprima angoasa omului modern. Tanz sta paralizat in fata picturii pentru ca mai apoi sa inceapa sa tremure si sa isi acopere fata cu miinile. Vazindu-si adevarata natura in “oglinda lui Caliban” criminalul nazist a trebuit sa isi fereasca ochii.
Despre Caliban ca simbol al modernitatii si conditiei omului modern s-au scris tone de hirtie, analiza din zona teoretica a colonialismului dovedindu-se cea mai prolifica. Cum Prospero, ducele exilat la Milanului, este si el un personaj faustian, modernizator, pe care faptul ca este el insusi mag (vrajitor) il previne de la pactul cu diavolul (actul marcant al personajului lui Goethe), intelegerea lui Caliban drept expresie a timpurilor trecute pe de o parte, dar si a naturii ascunse, salbatice a omului - natura cu care modernismul ne-a re-pus in contact - nu este chiar greu de conceput.
Simbolul oglinzii in sine, simbol cu care il asociam pina de curind pe pitorescul personaj shakespearian, a devenit cu atit mai relevant in contextul intelegerii mele a modernitatii, cu cit oglinda este o parte integranta a modului in care pshihanalistul Jacques Lacan vede dezvoltarea personalitatii umane. Pentru Lacan, asa-numitul stadiu al oglinzii, prin care copilul trece in preajma virstei de 3-4 ani, este definitoriu pentru modul in care tinarul individ se vede pe sine in lume. La momentul in care se descopera pe sine in oglinda, copilul are revelatia modului in care este vazut de ceilalti, revelatia care il marcheaza pentru tot restul vietii. De-abia atunci realizeaza el ca propria perceptie despre sine si cea pe care au cei din jur sint diferite. Cum insa realitatea este cea reflectata in oglinda, incetul cu incetul propria idee de sine se pierde pentru a face loc imaginii din oglinda. Un fenomen de alienare pe care Lacan il considera a fi o caracteristica a fiintei umane. Pentru Caliban, oglinda, inminata, in imaginatia mea de Prospero, devenea astfel asumarea propriei identitati, hidoasa, salbatica, in contrast puternic cu cea a rafinatului lui stapin si uzurpator de tarim natal - Prospero.
*****
La Caliban si la oglinda lui m-a dus gindul cind am citit stirile din Romania despre evenimentele care au avut loc in Parlamentul Romaniei luni, 18 decembrie, atunci cind presedintele Traian Basescu a facut, in fine, un tardiv dar binevenit gest al condamnarii comunismului. Dupa ce pina si Ukraina ne-o luase inainte in vara, dupa ce Bulgaria, Cehia, Polonia si Ungaria condamnasera regimul de ocupatie sovietic si crimele pe care sistemul comunist le-a comis in tarile lor, cu doua saptamini inainte de intrarea tarii in Uniunea Europeana, un presedinte al Romaniei a facut curajosul gest al condamnarii regimului care a ucis milioane de romani si a distrus o tara care se putea mindri a fi in avangarda politica, stiintifica si artistica a Europei interbelice.
Schimonoselile de salbaticiune incoltita a celui care se numeste pe sine “tribunul” si arboreaza dispretuitor costume albe, urletele infioratoare ale haitei care l-a insotit, amenintarile grave la adresa unor oameni care, de bine de rau, nu au lingusit pe nici un conducator comunist pentru a se bucura de beneficiile meschine ale unor vacante in casele uniunii scriitorilor, toate mi-au amintit de imaginea pe care o aveam despre Caliban. Meschin, urit, gata sa isi tradeze stapinul atunci cind crede ca si-a gasit alti zei, plin de zel si de promisiuni de a “nu mai face”, odata prins in cirdasie cu criminalii, Caliban si-a luat locul in Parlamentul Romaniei. Am crezut ca asist in acelasi timp la o sedinta de exorcism si la o piesa de teatru prost. Imaginea din oglinda pe care i-a oferit-o presedintele Basescu liderului singurului partid nationalist extremist din Romania i-a cazut rau de tot celui din urma. Crezut scapat de fantomele propriului trecut, liderul nationalist si-a uitat propria opera. Noi ceilalti, insa, nu am uitat-o: "Avem un barbat intre noi si lumina/ne luam din luminile ochilor sai/e blind ca amurgul sfintind Bucovina/si aprig ca Oltul vuind printre vai./Pamintul acesta l-a dat, intr-o iarna/ asa cum da iarba dintii, prevestind/ schimbarea la fata a firii si-a vechei/ suflari romanesti cu peceti de argint." (din Poem de inchinare, reprodus de curind de mai multe agentii de presa si publicatii).
*****
Cautind deunazi ceva pe Internet, am dat peste un citat din Oscar Wilde. Face parte din prefata la Portretul lui Dorian Gray (1891) si suna cam asa: "Neplacerea pe care realismul o provoaca in secolul al 19-lea este minia lui Caliban la vederea propriei imagini intr-o sticla. Neplacerea pe care romantismul o provoaca secolului al 19-lea este minia lui Caliban la ne-vederea propriei imagini intr-o sticla". M-am indreptat ca in transa catre volumul meu de Shakespeare si am recitit Furtuna. O data. si inca o data. I-am trimis un email unuia dintre cei mai mari shakespeare-ologi ai momentului actual, profesorul David Bevington, de la Universitatea din Chicago. Am stat ca pe ace pina la venirea raspunsului. Profesorul Bevington mi-a confirmat suspiciunea, intarita de lectura repetata a piesei lui Shakespeare. Caliban nu numai ca nu se uita in nici o “oglinda” sau “sticla”, dar obiectul in sine nici nu e mentionat de bardul de la Avon in Furtuna si nici in vreo alta piesa de a sa. Pe de alta parte, mai spune Profesorul Bevington in mesajul domniei sale, nici minia ca atare nu e asociata cu Caliban in nici un fel.
Oglinda lui Caliban, superba mea metafora a modernitatii invingatoare nu are nici in clin, nici in mineca cu Furtuna lui Shakespeare. E o formula instituita de prefata romanului lui Wilde, la finele secolului al 19-lea. O imagine superba, fara doar si poate, dar nu una de respiratie faustiana, asa cum mi-o imaginam eu.
Chicar daca textul shakespearian mi-a darimat un mit, pentru mine Caliban ramine salbaticul asociat cu imaginatia romantica, acel salbatic pe care incercam sa il supunem (supunere al carei rezultat il las deocamdata sub semnul intrebarii), dar care se ascunde pentru totdeauna sub hainele noastre moderne. Totul e sa nu uitam de el si sa il credem invins pentru totdeauna. Pentru ca tocmai cind ne credem mai in siguranta, figura-i hidoasa ni se arata de sub nasturii camasii, chiar in Parlamentul Romaniei.
Despre Caliban ca simbol al modernitatii si conditiei omului modern s-au scris tone de hirtie, analiza din zona teoretica a colonialismului dovedindu-se cea mai prolifica. Cum Prospero, ducele exilat la Milanului, este si el un personaj faustian, modernizator, pe care faptul ca este el insusi mag (vrajitor) il previne de la pactul cu diavolul (actul marcant al personajului lui Goethe), intelegerea lui Caliban drept expresie a timpurilor trecute pe de o parte, dar si a naturii ascunse, salbatice a omului - natura cu care modernismul ne-a re-pus in contact - nu este chiar greu de conceput.
Simbolul oglinzii in sine, simbol cu care il asociam pina de curind pe pitorescul personaj shakespearian, a devenit cu atit mai relevant in contextul intelegerii mele a modernitatii, cu cit oglinda este o parte integranta a modului in care pshihanalistul Jacques Lacan vede dezvoltarea personalitatii umane. Pentru Lacan, asa-numitul stadiu al oglinzii, prin care copilul trece in preajma virstei de 3-4 ani, este definitoriu pentru modul in care tinarul individ se vede pe sine in lume. La momentul in care se descopera pe sine in oglinda, copilul are revelatia modului in care este vazut de ceilalti, revelatia care il marcheaza pentru tot restul vietii. De-abia atunci realizeaza el ca propria perceptie despre sine si cea pe care au cei din jur sint diferite. Cum insa realitatea este cea reflectata in oglinda, incetul cu incetul propria idee de sine se pierde pentru a face loc imaginii din oglinda. Un fenomen de alienare pe care Lacan il considera a fi o caracteristica a fiintei umane. Pentru Caliban, oglinda, inminata, in imaginatia mea de Prospero, devenea astfel asumarea propriei identitati, hidoasa, salbatica, in contrast puternic cu cea a rafinatului lui stapin si uzurpator de tarim natal - Prospero.
*****
La Caliban si la oglinda lui m-a dus gindul cind am citit stirile din Romania despre evenimentele care au avut loc in Parlamentul Romaniei luni, 18 decembrie, atunci cind presedintele Traian Basescu a facut, in fine, un tardiv dar binevenit gest al condamnarii comunismului. Dupa ce pina si Ukraina ne-o luase inainte in vara, dupa ce Bulgaria, Cehia, Polonia si Ungaria condamnasera regimul de ocupatie sovietic si crimele pe care sistemul comunist le-a comis in tarile lor, cu doua saptamini inainte de intrarea tarii in Uniunea Europeana, un presedinte al Romaniei a facut curajosul gest al condamnarii regimului care a ucis milioane de romani si a distrus o tara care se putea mindri a fi in avangarda politica, stiintifica si artistica a Europei interbelice.
Schimonoselile de salbaticiune incoltita a celui care se numeste pe sine “tribunul” si arboreaza dispretuitor costume albe, urletele infioratoare ale haitei care l-a insotit, amenintarile grave la adresa unor oameni care, de bine de rau, nu au lingusit pe nici un conducator comunist pentru a se bucura de beneficiile meschine ale unor vacante in casele uniunii scriitorilor, toate mi-au amintit de imaginea pe care o aveam despre Caliban. Meschin, urit, gata sa isi tradeze stapinul atunci cind crede ca si-a gasit alti zei, plin de zel si de promisiuni de a “nu mai face”, odata prins in cirdasie cu criminalii, Caliban si-a luat locul in Parlamentul Romaniei. Am crezut ca asist in acelasi timp la o sedinta de exorcism si la o piesa de teatru prost. Imaginea din oglinda pe care i-a oferit-o presedintele Basescu liderului singurului partid nationalist extremist din Romania i-a cazut rau de tot celui din urma. Crezut scapat de fantomele propriului trecut, liderul nationalist si-a uitat propria opera. Noi ceilalti, insa, nu am uitat-o: "Avem un barbat intre noi si lumina/ne luam din luminile ochilor sai/e blind ca amurgul sfintind Bucovina/si aprig ca Oltul vuind printre vai./Pamintul acesta l-a dat, intr-o iarna/ asa cum da iarba dintii, prevestind/ schimbarea la fata a firii si-a vechei/ suflari romanesti cu peceti de argint." (din Poem de inchinare, reprodus de curind de mai multe agentii de presa si publicatii).
*****
Cautind deunazi ceva pe Internet, am dat peste un citat din Oscar Wilde. Face parte din prefata la Portretul lui Dorian Gray (1891) si suna cam asa: "Neplacerea pe care realismul o provoaca in secolul al 19-lea este minia lui Caliban la vederea propriei imagini intr-o sticla. Neplacerea pe care romantismul o provoaca secolului al 19-lea este minia lui Caliban la ne-vederea propriei imagini intr-o sticla". M-am indreptat ca in transa catre volumul meu de Shakespeare si am recitit Furtuna. O data. si inca o data. I-am trimis un email unuia dintre cei mai mari shakespeare-ologi ai momentului actual, profesorul David Bevington, de la Universitatea din Chicago. Am stat ca pe ace pina la venirea raspunsului. Profesorul Bevington mi-a confirmat suspiciunea, intarita de lectura repetata a piesei lui Shakespeare. Caliban nu numai ca nu se uita in nici o “oglinda” sau “sticla”, dar obiectul in sine nici nu e mentionat de bardul de la Avon in Furtuna si nici in vreo alta piesa de a sa. Pe de alta parte, mai spune Profesorul Bevington in mesajul domniei sale, nici minia ca atare nu e asociata cu Caliban in nici un fel.
Oglinda lui Caliban, superba mea metafora a modernitatii invingatoare nu are nici in clin, nici in mineca cu Furtuna lui Shakespeare. E o formula instituita de prefata romanului lui Wilde, la finele secolului al 19-lea. O imagine superba, fara doar si poate, dar nu una de respiratie faustiana, asa cum mi-o imaginam eu.
Chicar daca textul shakespearian mi-a darimat un mit, pentru mine Caliban ramine salbaticul asociat cu imaginatia romantica, acel salbatic pe care incercam sa il supunem (supunere al carei rezultat il las deocamdata sub semnul intrebarii), dar care se ascunde pentru totdeauna sub hainele noastre moderne. Totul e sa nu uitam de el si sa il credem invins pentru totdeauna. Pentru ca tocmai cind ne credem mai in siguranta, figura-i hidoasa ni se arata de sub nasturii camasii, chiar in Parlamentul Romaniei.
