"Sunt extrem de norocoasă. Aşa m-am considerat întotdeauna, dar după această experienţă sunt convinsă. Nu neaparat că am scăpat nevătămată, ci, mai ales, pentru tot ceea ce am văzut şi trăit în Nepal. Înainte, în timpul cutremurului şi după". Acestea au fost primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Am privit-o pentru o secundă blocată, nu ştiu exact să vă spun ce aşteptam de la ea, având în vedere conjunctura în care ne cunoscusem - "o făcusem vedetă de ziar" (i-a plăcut să mă tachineze cu asta) după ce fusese dată dispărută în urma unui cutremur devastator - dar în niciun caz la un asemenea început. Pe parcursul discuţiei noastre însă (venită pentru câteva zile în Brăila, Elena mi-a acordat un interviu), mi-am dat seama că, de fapt, aşa e ea, indiferent de conjunctură şi circumstanţe: de un optimism molipsitor şi o capacitate extraordinară de a căuta şi găsi latura bună, pozitivă a tuturor lucrurilor şi întâmplărilor. Totul pe foarte repede înainte. Aşa că să începem.
- Ştiu despre tine că ai 25 de ani, te-ai născut în Brăila, dar că de câţiva ani locuieşti în Bucureşti. Mai ştiu că ai făcut foarte mult voluntariat şi că eşti extrem de implicată în proiecte sociale.
- Da, am plecat în Bucureşti după ce am terminat liceul ("Perpessicius") şi am luat la facultate (Marketing). Am vrut să ajung în Bucureşti, deşi părinţii insistau să mă duc la Galaţi, din cauza situaţiei financiare, dar şi pentru că m-ar fi vrut cât mai aproape de casă. Eu însă am fost convinsă că Bucureşti este oraşul care îmi va oferi toate oportunităţile, atât pentru dezvoltarea profesională cât şi personală.
- Şi? Ţi-a confirmat aşteptările?
- Cred că am o calitate, aceea de a reuşi să mă integrez foarte bine, oriunde. Dar am fost şi un om norocos şi am dat fix peste oamenii care trebuia. M-am ghidat mereu după deviza "crede şi ţi se va întâmpla". Mi-am stabilit mereu priorităţile şi apoi am lăsat lucrurile să se întâmple. Şi s-au întâmplat, unori chiar luându-mă şi pe mine prin surprindere.
- De unde nebunia aceasta de a ajunge în Nepal. Nu cred că e o ţară pe care s-o aşezi cap de listă la capitolul "de văzut".
- Pe scurt, am ajuns în Nepal cu "Circus Kathmandu".
- Şi pe larg?
- E un pic mai mult de povestit.
De la Polul Nord, în Nepal
- Deci, eu am avut un vis de mică. Să ajung la Polul Nord. Iar în urmă cu 3 ani, s-a ivit ocazia. Încă din facultate am activat în tot felul de ONG -uri, m-am implicat în tot felul de proiecte până când, la un moment dat, mi-am dat seama că vreau mai mult şi am decis să plec din ţară. Şi aşa am ajuns, nu chiar la Polul Nord, dar în Norvegia, cu un ONG cu care am lucrat pe partea de educaţie, sănătate şi green action (protecţia mediului - n.r.). Ideea a fost că eu, până să ajung în Norvegia, am vrut să lucrez pe propriul meu proiect de green action în India - ţara pe care am vrut să o văd şi să o cunosc dintotdeauna. Ei bine, n-am ajuns în India, dar din Norvegia am ajuns în Franţa, unde am lucrat pe un proiect de promovare a culturii româneşti şi lupta cu stereotipurile. Întâmplarea a făcut ca managerul meu de proiect să mai lucreze cu o asociaţie, parteneră pentru Parada România.
- Cine e şi cu ce se ocupă Parada România?
- Parada România e o asociaţie care se ocupă cu integrarea în societate a copiilor străzii, copii cu potenţial, dar fără posibilităţi. Practic, la începutul anilor 90, un francez a venit într-o vizită în România şi a fost tălhărit de nişte astfel de copii. Curios, dar şi impresionat de drama acestora, el a pornit această asociaţie, iniţial ca o organizaţie de circ social, după care s-a dezvoltat şi pe proiecte de educaţie şi asistenţă socială. Ei folosesc circul ca pe o unealtă de integrare, iar cei care rezistă, pentru că nu toţi au aceeaşi motivaţie, chiar reuşesc să-şi schimbe complet viaţa.
- Revenind la Franţa...
- După ce am terminat proiectul iniţial, am rămas şi am lucrat pentru Parada România în Franţa, iar când am ajuns în ţară, am vrut să lucrez mai departe cu ei. Aşa am primit propunerea de la Circus Kathmandu să merg în Nepal. India, visul meu - Nepal ... am zis ok, merg.
"Nepalul nu m-a lăsat să mă dezmeticesc"
- Ai plecat spre Nepal. Nu ai avut emoţii, temeri? Este totuşi o ţară subdezvoltată.
- Emoţii, nu. Temeri? Ştii, aşa, pe ultima sută de metri, familia m-a tot pisat să am grijă de sănătate, că au văzut ei la TV că e mizerie, că sunt viruşi, că o să iau boli şi, undeva în subconştient, să ştii că m-am gândit la asta pe drum. Dar odată ajunsă acolo, Nepalul nu m-a lăsat să mă dezmeticesc. M-a lovit direct în faţă. Un impact brusc, neaşteptat. N-am avut timp să mă mai gândesc la nimic din ceea ce mă îngrijora înainte. Absolut totul era diferit, încă din aeroport. Societatea, mentalităţile, cultura, stilul de viaţă, totul e diferit. Dar m-au întâmpinat nişte oameni din ăştia micuţi, foarte curioşi şi foarte călduroşi.
"Vor ca tu să îţi faci o impresie bună despre Nepal şi să o transmiţi mai departe"
- Care era misiunea ta în Nepal?
- Circus Kathmandu e un ONG înfiinţat în 2010, când 13 copii şi tineri nepalezi, victime ale traficului de persoane, au fost salvaţi dintr-un circ din India de nişte organizaţii din Marea Britanie. În fiecare an, 12.000 de femei şi copii din Nepal sunt victime ale traficului de persoane în afara graniţelor. În cazul celor 13 copii, ei au fost vânduţi de familii unor trupe de circ din India, unde erau exploataţi. Copiii aceştia au fost aduşi în Nepal, şi-au recâştigat cetăţenia, şi-au văzut familiile, au avut acces la educaţie. Au evoluat foarte bine. Au ajuns practic la un cu totul alt nivel încât şi-au făcut o trupă de circ contemporan, lucrează cu profesionişti, inclusiv de la Cirque du Soleil, au turnee peste tot în lume. De exemplu, cu o zi înainte de cutremur ei plecaseră într-un turneu în Australia. Ei bine, la Circus Kathmandu am lucrat pe turism marketing, la dezvoltarea a două proiecte. Misiunea mea era să vând turiştilor workshop-uri şi show-uri cu trupa. Sunt foarte multe agenţii şi turişti, practic tot Nepalul trăieşte din turism. Iar ei sunt singura trupă de circ contemporan. Au foarte mare succes în afară, însă pe plan intern nu sunt atât de mult promovaţi.
- Cât dintr-o zi îţi ocupa treaba asta? Aveai timp şi pentru altceva?
- Nepalezii au un alt stil de a munci ... nu că sunt leneşi, dar sunt foarte lenţi pentru noi. Aşa că îmi rămânea suficient timp ca să pot să fac şi altceva. Am vizitat cât de mult am putut. Am descoperit tot Kathmandu-ul, Pokhara - al doilea oraş ca mărime din Nepal, locul de unde "munţomanii" pornesc în trekking (expediţii) pe Everest - dar şi mediul rural. Sincer, adevăratul Nepal e în afara Kaathmandu-ului, în sate... E aşa uluitor! Toată lumea vrea să vorbească cu tine, să te întrebe... Fiecare vrea să îţi ofere ceva, să te ajute cu ceva, astfel ca tu să îţi faci o impresie foarte bună despre Nepal şi să o transmiţi mai departe. Sunt excesiv de călduroşi şi primitori. Acum cred că asta este ceea ce îmi lipseşte cel mai mult din Nepal. Oamenii. Pentru ei m-aş întoarce în orice secundă, uite... deja mi-e dor.
"Nu ne-am imaginat că a fost atât de grav"
- Unde te aflai când a început cutremurul?
- Când s-a întâmplat cutremurul, era prima mea zi de vacanţă. Trupa plecase cu o zi înainte în turneu, iar noi am vrut să ieşim din Kathmandu. O parte din echipă a plecat pe Everest, iar ceilalţi am decis să mergem la un festival de muzică. Eram pe picior de plecare, în grădina unui restaurant, când pur şi simplu totul a început să se zgâlţâie. Spaţiul de ieşire era foarte îngust. Nu am înţeles foarte clar ce se întâmplă, vedeam doar foarte multă panică şi nu ştiam exact ce trebuie să fac. Cineva din echipă m-a luat de mână şi prin gangul acela am ieşit în stradă. Era cumplit, nu puteam merge, pur şi simplu se ondula pământul sub picioare, te împiedicai, alunecai. A fost panică. În momentul în care am reuşit să ieşim în strada principală, a început adrenalina să ne inunde tot corpul. Am avut noroc că am fost într-un spaţiu mai sigur, clădirea a fost mai stabilă, s-a prăbuşit doar un perete, dar, na!
- Şi din stradă?
- Noi eram în Thamel, un cartier turistic, mai occidental aşa, cu clădiri mai sănătoase. Eram sute de oameni, de peste tot din lume, care voiam să mergem la festival. În toată panica aceea, nepalezii au început să fugă către casele şi familiile lor, noi am hotărât să nu plecăm. Oricum dacă nu aveam maşină personală nici nu aveam cum să plecăm de acolo. Taxiurile s-au ocupat imediat, iar în haosul acela, efectul a fost să se blocheze toţi în trafic. Când s-a potolit cutremurul şi cele câteva replici de după, am decis să ieşim din Kathmandu, să mergem într-un loc unde să fim în siguranţă. Ideea e că Thamelul nu a fost afectat foarte tare, nici măcar nu ne-am gândit că atâţia oameni au murit. Nu ne-am imaginat că a fost atât de grav. Ne-am dus în acel resort, la ieşirea din Kathmandu, unde ar fi trebuit să se organizeze festivalul, care evident nu a mai avut loc. Dar era o zonă sigură. Am stat acolo două zile şi o noapte. A fost destul de greu să ne întoarcem. Noaptea, pământul s-a zguduit în permanenţă, dar era un loc sigur şi nu a mai fost aşa panică.
- Şi? Când v-aţi întors în Kathmandu...
- Abia când ne-am întors, duminică, un taximetrist ne-a spus că au murit mii de oameni, că s-au prăbuşit sute de clădiri, că e foarte grav totul. Atunci ne-am dat seama că a fost mult mai serios decât am crezut. Am constatat că tot nu aveam semnal la telefon, nici internet, nici energie electrică. Nu am avut cum să luăm legătura cu nimeni. Oricum, până să ne întoarcem, nu ne-am închipuit că cei de acasă or să afle. Vezi tu, stilul acesta lent al nepalezilor - nepali style - ne-am gândit că va trece vreme până vor începe să zboare ştirile, până se va afla, iar până atunci vom avea timp şi posibilităţi să luăm legătura cu familiile.
- Dar...
- Dar nu. Însă, în toată chestia asta, am realizat cât de mulţi prieteni am şi câţi oameni îmi poartă de grijă.
- Când ai luat legătura cu ai tăi?
- Luni. Când unul dintre colegii mei a avut semnal la telefon, şi-a sunat părinţii în Canada, înaintea mea. Ei i-au zis că în toată căutarea asta, vestea că eu sunt dată dispărută a ajuns şi în România, şi UK şi în Canada, şi să-mi sun imediat părinţii. Am sunat de pe telefonul lui, eu tot nu aveam semnal, am vorbit cu mama şi aşa am aflat ce se întâmplase. Eu abia după ce s-a deschis internetul am aflat că fusesem dată dispărută, că m-ai dat la ziar (râde - n.r). Chiar nu mi-a trecut prin cap că se va crea atâta vâlvă, atâta panică, că părinţii mei vor fi atât de îngrijoraţi. Noi, dacă nu aveam nici televizor, nici ziare, chiar nu ştiam exact dimensiunea dezastrului.
"Era însă o solidaritate uluitoare. Îşi ofereau mâncare, apă."
- În momentele acelea, te gândeai la ceva anume? Ai realizat că eşti în pericol major?
- Sincer, nu. Oricum, nu m-am gândit nici o secundă că pot să mor. În secundele alea de panică, oricum nu gândeşti aşa de profund. Chiar nu m-am gândit la asta, singura chestie era să fug de acolo. Acţionează, probabil, adrenalina şi instinctul acela de apărare. Apoi, odată ieşit te simţi ok.
- Revenind la Kathmandu. Cum a fost în primele zile?
- Nici la noi în cartier nu se ştia mare lucru în primele zile. Nu erau date oficiale, circulau tot felul de zvonuri. Magazinele erau închise, oamenii dormeau pe stradă, ca măsură de siguranţă pentru că în permanenţă erau replici. Era însă o solidaritate uluitoare. Toată lumea era în stradă, se gândea la viaţă, nu la casă sau la nu ştiu ce chestii materiale. Îşi ofereau mâncare, apă. Am stat cu toţii uniţi în stradă, cunoscuţi ori necunoscuţi.
- Când ai reuşit să ieşi din Thamen?
- După alte câteva zile, când s-au deschis magazinele, am reuşit să închiriem un motor şi am plecat să vedem cu ochii noştri . Într-adevăr, erau zone distruse, unde deja mirosea a cadavru. Locuinţe la pământ, oameni debusolaţi, rămaşi fără nimic. Răniţi, salvatori. Mi-e greu să povestesc ce am văzut.
"Hai, să nu forţăm norocul. Am scăpat o dată, cât mai forţăm soarta!"
- Când ţi-ai pus serios problema că trebuie să pleci? Bănuiesc că ţi-ai dorit să pleci cât mai repede.
- Am vrut şi n-am vrut. Pe de o parte, aş fi vrut să plec, eram cumva blocată, obiectivele pe care mi le propusesem nu mai puteau fi atinse, prietenii mei începuseră să fie deportaţi. Era în continuare panică, tot erau replici şi te gândeai, ok mă duc acolo, dar dacă? Hai, să nu forţăm norocul. Am scăpat o dată, cât mai forţăm soarta!
A început familia să facă presiuni să vin acasă, să mă ştie în siguranţă. Au luat legătura cu ambasada, care le-a spus că mă pot ajuta, că pot să primesc ajutor, mâncare şi apă, şi că mă vor aduce de urgenţă în ţară. Nu am cerut ambasadei ajutor pentru apă şi mâncare, pentru că ar fi fost ipocrit din partea mea în condiţiile în care aveam ce să mănânc şi să beau. M-au întrebat dacă am unde să stau şi le-am explicat că dorm în stradă, datorită faptului că eram mai în siguranţă în stradă decât în orice casă din Kathmandu. Şi apoi m-au întrebat dacă vreau să fiu deportată în ţară. Le-am spus că da.
"Asta face Ambasada României pentru cetăţenii ei"
- Iar de aici lucrurile cred că au decurs de la sine.
- Mda ... prima propunere a fost să mă deporteze în Spania, dar la câteva ore nu s-a mai putut. După care, au zis ei, în regim de urgenţă, ceea ce pot face pentru mine este să mă deporteze în India, în New Delhi. Ceea ce mi s-a părut o glumă proastă! E la o aruncatură de băţ de Kathmandu. Să mă duc în India ca să ce? Să mă descurc singură, că ei îşi rezolvaseră treaba! Evident le-am spus: Totuşi! Glumiţi, nu-i aşa? Prefer să rămân aici. Iar ei mi-au explicat că, de fapt, ideea e că nu trebuie neapărat să fiu deportată în ţară, ci să mă scoată din zona periculoasă. Asta în condiţiile în care toate ambasadele făceau eforturi să-şi deporteze cetăţenii în ţară. Canada, de exemplu, a trimis încă 5 consuli ca să grăbească procesul de deportare. Rusia, Ucraina, şi-au deportat cetăţenii la maxim 2 zile, de la cutremur. În cazul meu, de câte ori vorbeam cu ambasada aveam impresia că fac glume cu mine. De fiecare dată vorbeam cu altcineva, care de fiecare dată îmi spunea o altă poveste. La un moment dat, le-am spus cât de repede s-au rezolvat lucrurile cu colegii mei din celelalte ţări şi au zis că bine, vor căuta o suluţie şi pentru mine, dar va mai dura câteva zile. Şi aşteaptă, şi aşteaptă. Şi iar i-am sunat şi, uşor iritaţi, mi-au explicat că nu sunt singura în situaţia aceasta şi că, la urma urmei, acesta e procesul. După care m-am trezit într-o seară că mă sună şi îmi spun că mă pot deporta în câteva ore, dar vor răspunsul pe loc. Dacă vreau sau nu.
Taxele de deportare, dublu faţă de un bilet de avion
- Cred că ai zis da.
- Am zis da, dar mi-au explicat că, dacă accept, trebuie să-mi iau angajamentul că la maxim 2 zile după ce ajung în ţară o să achit toate taxele de deportare - asta însemnând dublu ca preţ faţă de un bilet de avion pe care mi l-aş fi cumpărat singură. Nu aveam atâţia bani şi m-am gândit că, fiind vorba de taxe, cu care nu te joci, n-am acceptat. Nu mi s-a părut ok ca imediat ce ajung în ţară să încep să cer bani. Chiar nu voiam să fac asta. Oricum mi se părea o aberaţie să plătesc taxe de deportare. Le-am explicat că rămân în Nepal, ceea ce cred a fost o alegere bună. Pentru că a urmat o serie de peripeţii şi aventuri din care am învăţat extraordinar de mult. Parcă de momentul de după cutremur (după decizia mea de a nu pleca) m-am bucurat altfel.
- Ce ai făcut mai exact?
- În primele zile am încercat să mă implic şi să ajut cu tot ce pot. Dar, după ce lucrurile s-au mai rezolvat, m-am gândit că dacă tot mai am câteva zile, să mă bucur de ele. Mi-am amintit de o zonă în care am stat înainte de cutremur - Lamjung. Şi m-am întors acolo, unde totul era neschimbat. Am stat o săptămână, am avut nişte experienţe extraordinare. Oamenii aceia sunt de-a dreptul speciali, n-aş mai fi plecat. Din păcate însă, aveam biletul de avion cumpărat şi am fost nevoită să plec.
- În sfârşit!
- Ei, nu chiar. Pe drum, mi-am zis că dacă tot am trecut prin ce am trecut, hai să fac într-un fel ca experienţa aceasta să fie deplină, iar Nepalul de neuitat. Aşa că m-am oprit într-un resort de body jumping. 180 metri, al treilea ca marime din lume. Şi abia de aici ... direct la aeroport. (A consemnat Cati LUPAŞCU)
N.R. Elena a plecat spre Nepal pe 10 martie. A ajuns pe 12 martie, dată la care posta pe Facebook: "Iată, am ajuns cu bine în Kathmandu. Sunt încă sub şoc, o cultură total diferită, o mulţime de informaţii şi lucruri de descoperit. Chiar dacă oraşul este murdar şi poluat, oamenii sunt foarte calzi şi sociabili. Îmi place haosul şi energia de aici".
La câteva săptămâni după ce a ajuns în Nepal, mai precis pe 25 aprilie, la ora locală 11 şi 11 minute, a avut loc un cutremur devastator, de 7,9 grade pe scara Richter. Pentru că nimeni nu reuşea să ia legătura cu ea, a doua zi, o prietenă a înregistrat-o ca "dispărută" pe serviciul online "Person Finder", pus la dispoziţie de Google, pentru a sprijini supravieţuitorii seismului să intre în legatură cu rudele lor, să primească şi să dea veşti. Luni, pe 27 aprilie, Elena a luat legatura cu famila.
A plecat din Nepal pe 10 mai, fix cu două zile înaintea celui de al doilea mare cutremur, de 7,3 grade.
Guvernul de la Kathmandu estimează că aproximativ 1,5 milioane de oameni au părăsit Valea Kathmandu-ului retrăgându-se în zone mai sigure. Conform celui mai recent bilanţ comunicat de Ministerul de Interne din Nepal, seismul s-a soldat cu aproximativ 8.600 de morţi şi 16.800 răniţi. Numărul total al caselor distruse este de 488.789, situaţie în care se află şi 761 de clădiri guvernamentale.
Există viaţă după cutremur
UNICEF şi PRO TV au lansat în parteneriat o campanie de strângere de fonduri în sprijinul celor 1,7 milioane de copii, victime ale cutremurului devastator din Nepal. "De fiecare dată, în situaţii limită, românii au dat dovadă de solidaritate şi au întins o mână de ajutor. Sperăm că şi de această dată ei vor sprijini copiii victime ale cutremurului, donând 2 euro prin sms la 8827", a declarat Sandie Blanchet, Reprezentantul UNICEF în România.
Ieri, 25 mai, s-a împlinit o lună de la dezastru.
Ţara contrastelor
Pornind de la relief, societate, mentalităţi, cultură, religie ori stil de viaţă, Nepal este o ţară a contrastelor. Am rugat-o pe Elena să-mi vorbească despre Nepal şi din acest punct de vedere.
- Nepal este o ţară uluitoare. Nu încerca să-ţi imaginezi, n-ai să reuşeşti. E compet diferit de tot ce-ţi poţi închipui. Te frapează însă discrepanţa dintre clasele sociale şi modul în care ei percep religia, de fapt spiritualitatea ca stil de viaţă.
- Ce te-a impresionat cel mai mult?
- Ceea ce m-a impresionat enorm a fost atitudinea oamenilor. Chiar dacă foarte mulţi dintre ei sunt foarte săraci, ei acceptă totul aşa cum vine. Şi fac asta cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie în suflet. Dacă noi punem accent pe situaţia materială şi lăsăm ca asta să ne influenţeze starea de spirit, ei se bucură din lucruri mărunte şi nu fac drame din orice.
- Chiar şi diferenţa aceasta uriaşă de clase o acceptă cu uşurinţă, nu se răzvrătesc, nu se revoltă?
- Nu prea. Au o împăcare de sine fenomenală. Şi apoi se gândesc că nici nu prea au ce schimba, toată cultura asta hindusă ... e foarte greu de schimbat ceva, deşi unele chestii pentru noi ar fi inacceptabile. Nu vedeţi, chiar şi pentru drepturi importante trebuie să treacă generaţii întregi ca să se schimbe ceva. A fost nevoie de 3 generaţii, de exemplu, pentru ca fetele să aibă dreptul să meargă la şcoală.
- Exact, femeile au foarte puţine drepturi.
- În oraşe mai e cum mai e, dar în sate sunt încă multe tradiţii care se respectă fără niciun comentariu. De exemplu, când o fată are prima menstruaţie, 14 zile stă închisă într-o cameră, fără lumină, nu o vede, nu o atinge nimeni, i se dă mâncarea printr-o uşiţă. Ştii, când ajungi acolo, inevitabil, compari. Cum ai crescut tu, ce drepturi ai avut, ce ai acasă. Şi îţi dai seama, chiar eşti fericit că te-ai născut într-o ţară în care ai nişte drepturi şi nişte condiţii. Eu am realizat cât sunt de fericită că m-am născut femeie în România. În Nepal, femeile nu au prea multe drepturi, sunt aproape sclavele unor soţi pe care îi văd şi îi tratează ca pe nişte zei. Sunt private de multe lucruri, dar lor nu li se pare nimic anormal. Acesta e modul lor de viaţă. Oricum, discrepanţele sunt enorme între clasele sociale, caste cum se numesc acolo. Sunt oameni extrem de bogaţi, nici nu realizezi cât de bogaţi, şi alţii extrem de săraci, incredibil de săraci.
- Şi în România sunt săraci.
- Să fim serioşi! Acolo sărăcie... Sunt oameni care pur şi simplu trăiesc pe marginea apei, în nişte colibe improvizate. Folosesc apa aceea pentru orice, deşi nu poţi să-ţi închipui cât e de poluată. Unul spală rufe, altul se spală pe dinţi, altul bea din apa aia, în care puţin mai sus se varsă toate dejecţiile Kathmandu-ului, se aruncă cenuşa morţilor. Condiţii greu de imaginat, într-un mediu în care aerul e foarte greu de respirat.
- Poluat de...
- Sunt foarte multe maşini şi motoare, foarte vechi, iar carburantul este de o altă calitate, lasă foarte mult fum în urma arderii. Apoi, nu peste tot este asfalt şi când trec atâtea vehicule se ridică praful de nu te mai vezi. Asta în Kathmandu. În plus, gunoaiele sunt aruncate peste tot, pentru că în concepţia lor totul trebuie să se întoarcă în natură. Uită însă că, între timp, a apărut plasticul ... dar ei au aceeaşi mentalitate. Poate şi noi producem deşeuri mai multe decât ei, doar că noi le adunăm într-un loc, ei nu. Nu vrei să simţi mirosul pe care îl emană. Când am ajuns la Bucureşti, am zis, primul lucru, Doamne, ce curat e!
- În Nepal, mi-ai spus, că inevitabil ai făcut comparaţii. Odată ajunsă acasă?
- Am văzut Brăila mult mai curată, mai organizată, mai ordonată. Dar în acelaşi timp am văzut oameni goi, singuri, reci, grăbiţi, trişti. Ştii cum era în Nepal? Oamenii aceia foarte bucuroşi, zâmbitori în permanenţă, transmiteau o altfel de energie. Pozitivă. Te făceau să te simţi bine... Asta nu găsesc în Brăila.
