Unii spun ca noi, romanii, am trecut prin atitea crize, ca deja avem fundul si urechile tabacite, ca spinarea ne-a ajuns o carapace uscata si dura, ca pe abdomen ni se zaresc inca urme de vertebre de la cureaua prea strinsa cindva in jurul coloanei vertebrale, ca avem bataturi in genunchi si pe piept de la atita mers tiris, ca poa' sa se duca lumea dracu' cu totul, da' noi, romanii, o sa ne descurcam. Pe vremea lu' Ceasca, in anii '80, a fost criza continua si ne-am descurcat, se spune. Ne-am descurcat si dupa revolutie, la liberalizarea preturilor si ne-am descurcat si prin '96-'97, in plina cascada de lichidari de intreprinderi, cind somajul o tinea dintr-o detonare intr-alta, populind orasele tarii cu triburi de someri. Ne-am descurcat. Neam de descurcareti ce sintem!
Acum, cind criza nu mai bate la usa, ci s-a furisat direct in sufragerie unde ne citeste excitata facturile ca pe niste reviste pentru adulti, inca ne privim in oglinda si ne facem curaj. Criza n-am mai vazut noi?
Doar ca, nu stiu de ce, eu am impresia ca romanii nu sint obisnuiti cu criza, ci satui de ea. Satui pina peste cap. Si ca acum, cind parea ca abia o scoatem la capat si ca luminita de la capatul tunelului nu este din nou o locomotiva, criza economica - daca va fi atit de nenorocita pe cit avertizeaza, transfigurati, analistii - ar putea aprinde fitilul unei bombe sociale. Iar parteneriatul asta strategic menit, cica, sa furnizeze o majoritate si o guvernare stabila pentru Romania nu-mi inspira nici un pic de incredere, ci imi pare ca adinceste si mai mult falia dintre oamenii politici si restul lumii, dintre Romania lor si Romania noastra, dintre ei si noi. Fara opozitie credibila, fara sindicate libere, cu o presa care isi va cauta, in vreme de criza, protectia economica in bratele puterii, oamenilor nu le vor ramine prea multe variante pentru a simti ca-si varsa amarul ori ca cineva il varsa in numele lor. Or, in aceste conditii, ceea ce se intimpla zilele acestea pe strazile din Atena ori Salonic imi pare o perspectiva sumbra, dar credibila, pentru nevoile de refulare ale oricarei comunitati ajunse la capatul rabdarii.
Acum, cind criza nu mai bate la usa, ci s-a furisat direct in sufragerie unde ne citeste excitata facturile ca pe niste reviste pentru adulti, inca ne privim in oglinda si ne facem curaj. Criza n-am mai vazut noi?
Doar ca, nu stiu de ce, eu am impresia ca romanii nu sint obisnuiti cu criza, ci satui de ea. Satui pina peste cap. Si ca acum, cind parea ca abia o scoatem la capat si ca luminita de la capatul tunelului nu este din nou o locomotiva, criza economica - daca va fi atit de nenorocita pe cit avertizeaza, transfigurati, analistii - ar putea aprinde fitilul unei bombe sociale. Iar parteneriatul asta strategic menit, cica, sa furnizeze o majoritate si o guvernare stabila pentru Romania nu-mi inspira nici un pic de incredere, ci imi pare ca adinceste si mai mult falia dintre oamenii politici si restul lumii, dintre Romania lor si Romania noastra, dintre ei si noi. Fara opozitie credibila, fara sindicate libere, cu o presa care isi va cauta, in vreme de criza, protectia economica in bratele puterii, oamenilor nu le vor ramine prea multe variante pentru a simti ca-si varsa amarul ori ca cineva il varsa in numele lor. Or, in aceste conditii, ceea ce se intimpla zilele acestea pe strazile din Atena ori Salonic imi pare o perspectiva sumbra, dar credibila, pentru nevoile de refulare ale oricarei comunitati ajunse la capatul rabdarii.
