Păsări din România (V)

Ziarul „Obiectiv – Vocea Brăilei” a inițiat o nouă rubrică „Să iubim natura” cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.

În acest articol voi continua să vă prezint alte specii de păsări de apă din România, data aceasta venind rândul rațelor de suprafață (Familia Anatinae). În această categorie intră următoarele specii: Rața mare (Anas platyrhynchos), Rața pestriță (Mareca strepera), Rața sulițar (Anas acuta), Rața fluierătoare (Anas penelope), Rața fluierătoare americană (Anas americana), Rața mică (Anas crecca), Rața mică americană (Anas crecca carolinensis), Rața mică cu aripi albastre (Anas discors), Rața cârâitoare (Anas querquedula), Rața lingurar (Anas clypeata), Rața porumbacă (Marmaronetta angustirostris), Rața mandarin (Aix galericulata), Călifar alb (Tadorna tadorna), Călifar roșu (Tadorna ferruginea), Gâsca egipteană (Alopochen aegyptiana).

Vă voi prezenta cele mai des trei specii întâlnite de către mine în județul Brăila și care fac parte din acest grup, dar și o specie rară, întâlnită o singură dată:

Rața mare (Anas platyrhynchos): este cea mai des întâlnită rață sălbatică din țara noastră, în opinia mea și nu numai. Poate fi întâlnită pe cele mai multe bălți, canale de irigații, Dunăre, în parcuri cu canale artificiale, iazuri, etc. Este o specie de rață de talie mare. Ca și la toate speciile de rațe, dimorfismul sexual este accentuat. Femela are un colorit general maroniu, marmorat, perfect pentru camuflaj în timpul clocirii ouălor. Masculul este viu colorat, capul și gâtul verde metalic, inel subțire alb la baza gâtului, pieptul castaniu. Corpul cu nuanțe de gri, mai închise dorsal, iar penele din jurul cozii, negre. Este considerată o specie migratoare parțial, fiind întâlnită și iarna chiar.

În România, estimările arată o populație de aproximativ 61 000 - 75 000 de perechi cuibăritoare. Având o populație atât de mare și un teritoriu de răspândire imens, specia este clasificată ca ”Risc scăzut”. Tendința populațională în Europa este considerată stabilă.

Amenințări și măsuri de conservare: Este amenințată de degradarea și dispariția zonelor umede, poluarea habitatelor. Arderea stufului sau recoltarea acestuia în perioade nepotrivite, constituie de asemenea amenințări serioase. Fiind o specie abundentă, se vânează intens, împușcarea și otrăvirea cu plumb fiind de asemenea cauze ale mortalității.

Rața pestriță (Mareca strepera): Preferă apele dulci, stătătoare sau ușor curgătoare, productive, în zone deschise de mică altitudine, cu precădere cele ferite, bogate în vegetație emergentă și insule acoperite de vegetație ierboasă. Poate fi întâlnită în canale, iazuri, lacuri.

Specie cu un areal întins ce acoperă Europa și Asia în zona temperată și de sud, partea de nord și zona Nilului în Africa și partea centrală și de sud a Americii de Nord. În România, specia este sedentară. Cuibărește în zonele acvatice de joasă altitudine, deschise, cu apă de mică adâncime, stătătoare sau ușor curgătoare. Specie migratoare în partea de nord a arealului, astfel că numărul exemplarelor este suplimentat iarna de către indivizii care migrează din nord. Formează, de obicei, grupuri de mici dimensiuni în afara perioadei de cuibărit. Masculii părăsesc zonele de cuibărit la începutul lunii iulie, cu o lună înaintea femelelor și puilor, deplasându-se către zonele unde are loc schimbarea penajului.

Populația la nivel global este estimată la 4 300 000 – 4 900 000 de indivizi. Populația cuibăritoare din Europa număra aproximativ 75 400 – 125 000 de perechi. Tendința populațională la nivel european este crescătoare. În România, populația cuibăritoare este estimată la 505 - 8948 de perechi, tendința populațională fiind necunoscută.

Amenințări și măsuri de conservare: Principala amenințare este cea legată de degradarea habitatului. Alte amenințări sunt cele legate de poluare si activitati recreationale desfasurate in zonele acvatice.

Călifar alb (Tadorna tadorna): Specia este întâlnită în zone umede, lacuri artificiale, cariere de nisip și pietriș din albia râurilor și zone costiere. Este de mărimea unei rațe mari, asemănătoare unei gâște mici ca formă a corpului, lungimea corpului fiind de 55-65 cm, anvergura aripilor de 100-120 cm, iar greutatea corpului de 1000 g (femelă) și 1200 g (masculul). Corpul este alb cu bandă cărămizie pe piept, capul și gâtul verzui închis cu pete negre pe spate și aripi și abdomenul negru. Ciocul este roșu și picioarele roz. Masculii și femelele sunt similare, dar masculul prezintă un cucui între baza ciocului și frunte în sezonul de vară. Se hrănește cu insecte, moluște și crustacei. Longevitatea în sălbăticie este de 10 ani.

Populația cuibăritoare europeană este relativ mică de 42.000-65.000 de perechi, dar a crescut în perioada 1970-1990. În ciuda declinului populațiilor din unele țări în perioada 1990-2000, alte populații au rămas stabile.

Amenințări și măsuri de conservare: Specia este afectată de pierderea habitatului, parțial ca rezultat al amenajării barajelor din unele țări europene. Este necesară protecția zonelor costiere pentru a asigura habitate adecvate de cuibărit.

Din punctul meu de vedere, un pericol pentru speciile de rațe cuibăritoare în zona bălților din județul Brăila este și reprezentat și de cioara grivă, care atacă pasărea la cuib și astfel îi mănâncă ouălele și puii. În desele incursiuni în zonele unde speciile acestea cuibăresc, pot spune că cel puțin 7 din 10 cuiburi suferă mari pierderi din cauza ciorilor grive, chiar dacă eu păstrez o distanță rezonabilă astfel îmcât să nu stresez păsările.

Gâsca egipteană (Alopochen aegyptiacus): Trăiește pe lacuri, iazuri, mlaștini, râuri și estuare, evitând zonele împădurite în detrimentul apelor cu țărmuri curate. Se hrănește cu iarbă în zonele din apropiere și pe câmpurile cultivate de agricultori.

Introduse în Europa de vest în secolul al XVIII-lea, unde trăiau fără a primi ajutor din partea oamenilor. Specia nu migrează din arealul său. Se hrănește la apus și se aventurează deseori la distanță de apă, în câmpuri. Atinge maturitatea sexuală la vârsta de doi ani. Masculii au un ritual de împerechere zgomotos, cu găgăituri puternice și își întind cât mai mult gâtul pentru a atrage femelele. Sunt păsări monogame și se împerechează pe viață. Sunt extrem de teritoriale în perioada de împerechere, o pereche cuibărește apoi singură și va lupta cu oricare alt cuplu pentru un loc de cuib. Femela este cea care construiește cuibul din vegetație, într-o scorbură joasă, printre tufe, pe sol, sau într-un cuib abandonat de o alta pasăre. Cuibul este amplasat de obicei în apropierea apei, pentru siguranță, dar și în vecinătatea unei pajiști, pentru hrană.

Specia este una introdusă în Europa, iar populația nu a putut fi încă determinată exact. Se observă însă tendința de mărire a populației și cea de extindere a arealului.

Amenințări și măsuri de conservare: specia este vulnerabilă la acțiunile fermierilor din arealul ocupat, iar în unele zone este vânată. Chiar și așa, populațiile introduse în Europa sunt în creștere.