Păsări din România (XLI)

În fiecare săptămână, așa cum a obișnuit cititorii, ziarul "Obiectiv - Vocea Brăilei" vă oferă spre lectură și informare rubrica "Să iubim natura" cu articole scrise și documentate de Marius Vernescu. Membru al Societății Ornitologice Române (SOR) din 1997, Vernescu este coordonator al Sucursalei din Brăila din anul 2012 și până în prezent. Ca membru SOR, Marius Vernescu a luat parte la diverse proiecte de voluntariat, atât în județul Brăila cât și în țară. De asemenea în cadrul SOR a fost implicat în diverse proiecte ca expert ornitolog în decursul anilor. Totodată, Marius Vernescu a lucrat alături de profesorii de la Universitatea Ecologică din București la întocmirea Planului de Management al Luncii Buzăului, dar și în alte proiecte de monitorizare a păsărilor.

În Brăila sunt mai mulți iubitori de natură. Nu mă pot lăuda că îi știu chiar pe toți cei care fac fotografii cu păsări sălbatice așa că astăzi o să vă prezint două specii de păsări fotografiate de către un foarte bun ornitolog și fotograf de wild, Cristian Jercăianu.

Astăzi speciile pe care doresc să vi le prezint sunt Buhaiul de baltă (Botaurus stellaris) și Corcodelul mic (Tachybaptus ruficollis).

Buhai de baltă (Botaurus stellaris)

Este o specie de stârc de talie mare, cu dimorfism sexual redus, masculul fiind ușor mai mare decât femela. Penajul general este maroniu-gălbui, pestriț, fiind foarte bine camuflat în stufărișuri. Creștetul capului este negru, ciocul este galben, iar picioarele sunt scurte și de culoare verzui-galbene. Lungimea corpului este de 64 - 80 cm, anvergura de 125 - 135 cm și greutatea de 750 - 2060 g în cazul femelei, respectiv 650 - 1150 g în cazul masculului.

Etimologia denumirii știintifice - Numele de gen provine din alăturarea cuvintelor latine bos - bou și taurus - taur, făcând referire la strigătul păsării. Numele speciei provine din cuvântul latin stellaris - presărat cu stele, făcând referire la aspectul pestriț al păsării.

Distribuție - În România cuibărește în majoritatea zonelor umede situate la altitudini mici.
Fenologie - Cuibărește în România, fiind parțial migratoare. Populațiile din Delta Dunării sunt rezidente. Sosește începând cu luna martie și părăsește locurile de cuibărit în iulie - septembrie.
Habitate - Buhaiul de baltă preferă în perioada de cuibărit habitatele palustre extinse cu ochiuri de apă izolate, fluctuații minime ale nivelului apei și deranj antropic limitat. În afara sezonului de cuibărit este prezent în majoritatea tipurilor de habitate acvatice.
Hrană - Este o specie carnivoră, hrănindu-se în special cu pești, dar și cu amfibieni, reptile, insecte și larvele acestora, crustacee, moluște, micromamifere, precum și păsări și puii acestora.
Populație - Populația din România este estimată la 1.000 – 5.000 de masculi teritoriali, tendința populațională fiind deocamdată necunoscută.

Reproducere - Perioada de reproducere se desfășoară în intervalul martie - iulie. Depune o pontă pe an, rareori două ponte, formate din 1 - 7 ouă, care sunt clocite de către femelă pentru 25 - 26 zile. Eclozarea este desincronizată, puii părăsind cuibul după o perioadă de 50 - 55 de zile, aceștia fiind hrăniți în preajma cuibului pentru încă 15 - 20 zile. Cuibul este construit de femelă din stuf uscat, frunze și alte materiale vegetale, fiind căptușit cu materiale mai fine. Acesta este amplasat pe vegetație plutitoare sau pe platforme formate din rădăcini de stuf, rareori în arbori.

Amenințări și măsuri de conservare - Principalele amenințări asupra speciei sunt legate de managementul defectuos al zonelor umede, în principal al stufărișurilor, prin activități cum sunt: drenarea, incendierea stufărișurilor, colectarea stufului. Alte amenințări asupra speciei sunt: deranjul în perioada de cuibărire, cauzat de ambarcațiuni cu motoare puternice, care în același timp pot genera valuri puternice; poluarea apelor de suprafață și fenomenele de eutrofizare.

Corcodel mic (Tachybaptus ruficollis)

Este o specie de corcodel de talie mică. Nu există dimorfism sexual, atât femela cât şi masculul având colorit în perioada de reproducere negru pe cap, spate și porțiunea dorsală a gâtului. Pieptul și abdomenul sunt negricioase. Flancurile sunt maronii, iar partea laterală și ventrală a gâtului, precum și obrajii sunt maronii-roșiatice. În penaj de iarnă, coloritul este mai șters, cu partea dorsală (inclusiv capul) neagră și partea ventrală (inclusiv flancurile și obrajii) maroniu deschis. La baza ciocului prezintă o pată viu colorată galben-albicioasă. Lungimea corpului este de 28-34 cm şi are o greutate medie de 130-236 g.

Etimologia denumirii știintifice - Numele de gen, Tachybaptus, provine din cuvintele grecești takhus - repede și bapto - a se scufunda, cu referire la viteza cu care intră sub apă. Numele de specie, ruficollis, provine din cuvintele latine rufus - roșu și collis - cu gât (collum - gât), cu referire la coloritul din perioada de reproducere.

Distribuție - În România cuibărește în zonele de deal și câmpie, pe întreg teritoriul țării.

Fenologie - Specia cuibărește în România, fiind în același timp și sedentară. Iarna se adună în numere mari pe suprafața bazinelor acvatice care nu îngheață.
Habitate - Specia este legată de habitatele acvatice naturale, cu vegetație bogată (bălți, mlaștini, margini de lacuri) în care își ocupă teritoriile în primăvară când începe sezonul de cuibărit. Iarna se adună în grupuri numeroase pe suprafața bazinelor acvatice ramase dezghețate.
Hrană - Este o specie carnivoră, hrănindu-se cu o gamă foarte largă de organisme acvatice sau din zone mlăștinoase, în special insecte acvatice (larve sau adulți), amfibieni, moluște sau pești de talie mică (în special iarna). Ocazional vânează și în habitate periferice zonelor umede, insecte, lipitori etc.
Populație - În România, estimările arată o populație de aproximativ 6.000 – 12.000 de perechi cuibăritoare. În România tendința populațională este considerată stabilă.

Reproducere - Perioada de reproducere începe în luna aprilie. Femela depune de obicei 3-5 ouă. Incubarea durează 20-25 de zile. Puii devin zburători la 44-48 de zile. Perechile cuibăresc solitar. Cuiburile sunt construite din plante acvatice. Amplasarea cuiburilor are loc de obicei în zone mai retrase, ascunse, în vegetație densă, cuibul fiind o platformă plutitoare fixată de plantele din jur.

Amenințări și măsuri de conservare - Principala amenințare o constituie arderea stufului, chiar și în afara perioadei de vegetație, datorită faptului că vegetația arsă nu se reface suficient până la începutul sezonului de reproducere pentru a oferi locuri de cuibărit. O altă amenințare este legată de pierderea suprafețelor de habitat pentru cuibărit, prin managementul nefavorabil al zonelor umede (desecări).