Aleasă nu întâmplător în afara oraşului, închisoarea de la Piteşti oferea condiţii "prielnice" pentru schingiuiri, niciun strigăt nu putea fi auzit. În acest "centru ideal" a fost aplicată reeducarea, reeducare care consta, mai exact, în a-l ţine pe torturat alături de torţionar în aceeaşi celulă, fără nicio secundă de pauză. "Malraux spunea undeva că nimeni nu poate rezista torturii neîncetate, dar nu ştia atunci că în România avea să fie găsit secretul reuşitei depline: era suficient ca deţinuţii să fie puşi să se tortureze unii pe alţii."
Acest proces de reeducare cuprindea patru faze. În prima, "demascarea externă", deţinutul trebuia să-şi arate devotamentul pentru partid, denunţând atât legăturile pe care le păstra în afara închisorii cât şi complicităţile la care participase. De-a lungul celei de-a doua faze, "demascarea internă", deţinutul era schingiuit până când îi demasca pe cei care l-au ajutat în vreun fel în interiorul închisorii, chiar şi prin simple încurajări. Dacă primele două faze constituiau rezultate excepţionale pentru Securitate, următoarele două transformă "fenomenul Piteşti" într-un experiment de psihologie genetică. Astfel, în cursul celei de-a treia faze, denumite "demascarea morală publică", deţinutul trebuia să calce în picioare tot ce avea mai sfânt pe lume - familie, prieteni şi mai ales pe Dumnezeu. Era obligat să inventeze cele mai rafinate perversităţi, astfel încât îşi vedea propria mamă ca pe o prostituată, tatăl ca pe un escroc, iar pe el însuşi ca pe un violator. "Nimeni nu scăpa până nu acoperea cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieţii lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea". În final, în ultima fază, reeducatul era pus să conducă procesul de reeducare a celui mai bun prieten al lui, folosind aceleaşi torturi care îi fuseseră şi lui aplicate. Procesul de dezumanizare era astfel complet.
Torturile la care erau supuşi deţinuţii, nu constau, bineînţeles, în bătăi. Şi nici în torturi "uşoare" ("Au fost puşi oameni la rotativă, li s-au răsucit mâinile, au fost bătuţi la tălpi, până când nu mai puteau pune piciorul în pământ"). Dar toate astea, calificate drept "floare la ureche", nici nu se puteau compara cu chinurile imaginate în închisoarea de la Piteşti. Aici, torturile păreau rupte direct din iad: "A fost practicată toată gama - posibilă şi imposibilă - a torturilor : diferitele părţi ale corpului erau arse cu ţigara, au fost deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-au căzut cum cade carnea de pe leproşi. Alţii au fost obligaţi să mănânce o gamelă cu fecale şi după ce vomau li se înfunda voma în gât."
Însă principalul scop al experimentului a fost acela de a-l smulge pe Dumnezeu definitiv din sufletul omului. De aceea, imaginaţia delirantă a torţionarilor se dezlănţuia mai ales când era vorba de acei deţinuţi care-şi manifestau credinţa, străduindu-se din răsputeri să nu-L renege. În special studenţii la teologie erau obligaţi să săvârşească blasfemii, unele mai animalice decât altele, de obicei în cadrul marilor sărbători creştine. Cu această ocazie, textele biblice erau parafrazate la modul demonic, şi bineînţeles pornografic, iar deţinuţii erau obligaţi să le recite, punându-se la cale adevărate ritualuri satanice.
Piteştiul a fost o veritabilă fabrică de produs mutanţi. O descriere exactă a impactului pe care procesul de reeducare l-a avut asupra omului o oferă chiar Eugen Ţurcanu, cel mai sadic torţionar al închisorii: "Noi facem altceva, noi facem mai bine: vă ucidem moral, să vă fie scârbă de voi înşivă, să nu mai puteţi aştepta nimic".
În fine, cu toate că au avut loc procese, cu toate că, în aparenţă, vinovaţii au fost de mult condamnaţi la moarte, "adevăratul proces al reeducării de la Piteşti n-a avut încă loc şi nu va avea atâta vreme cât nu va fi implicată răspunderea partidului comunist român, cât nu va fi chemat la bara acuzării adevăratul vinovat: regimul comunist din România". Asta spunea Virgil Ierunca în prima ediţie a cărţii apărute în 1981 în Franţa. Acum suntem în 2009, în plină democraţie, şi totuşi cuvintele lui Virgil Ierunca au rămas încă nematerializate. De ce?
