Filmele regizorului român Corneliu Porumboiu au loc într-o lume complet dezamăgită, în România post-comunistă, iar atenţia pe care el o acordă acestei lumi este măsurată şi meticuloasă. El favorizează scenele extinse, optează pentru cadre medii şi lungi şi mişcări minime ale camerei.
Mai degrabă decât să forţeze ceva să se întâmple, el se mulţumeşte să aştepte până când evenimente dramatice apar din excentricităţile şi puzzle-urile comportamentului uman, scrie The New York Times într-o cronică la filmul „Comoara", care rulează în cinematografele americane.
„A fost sau n-a fost"
La debutul său, cu filmul „A fost sau n-a fost" (2006), premiat la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes (cu Camera D"Or) şi unul dintre filmele europene esenţiale ale ultimului deceniu, scrie cotidianul american, Porumboiu a observat interacţiunile unui panel foarte greu de distins la o emisiune a unui post tv de provincie de comemorare a revoluţiei care a răsturnat dictatura lui Nicolae Ceauşescu. Filmul este în acelaşi timp o comedie monotonă brutală şi o anatomie devastatoare a moştenirii ambigue a revoluţiilor est-europene din 1989. Următoarea peliculă a lui Porumboiu, „Poliţist, adjectiv" (2009), a prezentat o duplicitate similară, oferind atât o satiră uscată a condiţiilor de muncă birocratice, cât şi o critică furioasă a autoritarismului meschin care a persistat în România mult timp după dispariţia comunismului.
Radiografie a sufletului european
„Comoara", film inspirat de o legendă despre o comoară îngropată în curtea unei case, este ca o operă a unui văr din Balcani, nemaiîntâlnit demult, al lui Samuel Beckett (scriitor irlandez) - sumbră, stoică şi saturată de o empatie exasperată, inflexibilă a personajelor sale ridicole. Este, de asemenea, o subtilă, aproape ascunsă radiografie a sufletului european într-o perioadă de dificultăţi economice persistente - o răfuială mai eficientă şi mai raţională cu actuala criză de pe continent decât, să spunem, lungile şi încurcatele „Arabian Nights" ale lui Miguel Gomez, chiar dacă aproape imediat se dovedeşte o anecdotă absurdă, o poveste modestă cu aerul unei legende urbane.
