Multă lume o admiră în spectacolele Teatrului "Masca" pe Anamaria Pîslaru, dar puţini îşi mai amintesc faptul că s-a născut la Brăila şi este fiica unui genial actor brăilean, Dumitru Pîslaru. Când intra în scenă strălucea, avea un talent remarcabil, iar fiica sa, Anamaria, i-a călcat pe urme. După ce a terminat Institutul de Artă Teatrală, a venit câţiva ani la Brăila unde a jucat în numeroase piese şi a cunoscut tineri actori regizori, interesaţi de magia din spatele poveştii. Alături de ea pe acest drum a fost nu numai tatăl ei, ci şi regretatul actor Bujor Macrin, pe care îl consideră un mentor. În 1990 a lăsat provincia şi s-a îndreptat spre capitală, unde i-a fost făcută o propunere care a încântat-o: să facă parte din Teatrul "Masca", un teatru aparte în lumea genului care a reuşit să reziste timp de 25 de ani. Teatrul "Masca" a fost invitat şi în acest an la festivalul Zile şi nopţi de teatru la Brăila. După reprezentaţia de luni, actriţa Anamaria Pîslaru a acceptat să ofere un interviu reporterilor noştri
- Cum aţi caracteriza spectacolul din această seară?
- A fost un spectacol muzical. Acesta este genul pe care noi am încercat să-l abordăm. Noi am încercat să ne diversificăm mijloacele de expresie, că asta ne-am propus din 1990 când s-a înfiinţat teatrul, să nu rămânem doar la cuvânt. Învăţăm canto, dans, acrobaţie, jonglerie, pantomimă, catalige, patinaj. Facem de toate ca să ne apropiem de idealul de actor care, aflat în faţa unei provocări regizorale, să-l lase pe regizor fără cuvânt.
- Nu e riscant să vă disipaţi eforturile în atât de multe direcţii?
- Este minunat ca un om să vrea să facă mai mult decât cred ceilalţi că poate. Dacă merită să trăim pe lumea asta, după părerea mea, merită să trăim ca să încercăm să fim cât mai buni în meseria pe care o avem. Cred că pentru un actor acesta este secretul ca să nu intre în rutină, să descopere mereu ceva ce nu ştie nici el să facă şi ceva ce nici publicul nu-l crede în stare că poate face.
- Cum aţi descoperit teatrul?
- La mine a fost uşor pentru că m-am împiedicat de el de când m-am născut. Teatrul a fost lângă mine tot timpul, tatăl meu fiind actor. Nu m-am gândit decât o singură dată, atunci când am dat la facultate, că aş putea să fac o altă meserie, profesoară de română şi engleză.
Bujor Macrin, "mentorul meu în a descoperi că într-adevăr pot să fiu actriţă"
- Ce mai înseamnă Brăila pentru dumneavoastră?
- Am plecat de 25 de ani. Nu ştiu cum să răspund, politically correct sau sincer.
- Sincer.
- Pentru mine, în acest moment, Brăila înseamnă un drum foarte trist la cimitir, pentru că majoritatea rudelor s-au dus. Din păcate şi prieteni de-ai mei se află tot acolo. Înseamnă un teatru în care, am fost anul trecut şi nu mi-am găsit nici măcar o poză, deşi am jucat atâţia ani! Nici măcar una! Ca semn al trecerii mele pe acolo. Nefiind orgolioasă am plâns în sinea mea şi nu am spus nimănui asta, dar mi s-a părut ciudat. Dar înseamnă şi o bucurie imensă să vin să joc pentru oamenii pe care eu i-am iubit atât. Şi în seara asta, trebuie să fac o mărturisire, m-am gândit tot timpul că în sală ar fi trebuit să fie Bujor Macrin, omul pe care eu l-am iubit cel mai mult şi care a fost mentorul meu în a descoperi că într-adevăr pot să fiu actriţă. Nu pot să-mi iau gândul de la el. Era întotdeauna în sală când jucam, era cel mai aspru critic al meu şi cel mai bun prieten al meu, mă iubea ca pe fata lui, iar eu nu am mai întâlnit un om ca el. Pentru mine este o minune că l-am cunoscut şi că am avut şansa să învăţ de la el cât am învăţat şi mi-e foarte, foarte dor de el. Cred că teatrul îi datorează enorm şi suferă din cauza dispariţiei lui.
- Ce a determinat plecarea la Bucureşti în 1990?
- Dorul de ducă, de schimbare şi de altceva. Eu încercasem deja tot felul de experimente fiind aici, împreună cu Anca Florea şi cu alţi tineri regizori care veneau aici, precum Dragoş Galgoţiu, care aveau şi ei un elan foarte puternic. Ne-am străduit, încă înainte de 1989, să aducem ceva nou în felul în care se joacă teatrul în România şi mai ales în provincie. Nu a fost decât o chestiune de şansă că Anca Florea, împreună cu Mihai Mălaimare au convins Ministerul Culturii să facă un teatru de stat. Chiar dacă nu aveam sediu, era ceva, mai mult decât nimic. Un teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală, pentru mine, care am făcut balet, gimnastică, patinaj, cântam, dansam.. Am fost foarte încântată de propunere. Am plecat la Bucureşti şi uite că am rezistat 25 de ani, am îmbătrânit în acest teatru.
"Eram mereu ameninţaţi cu desfiinţarea"
- Cum aţi rezistat?
- Nu ştiu cum! Probabil pentru că ne-am ambiţionat să ducem acest proiect până într-un punct de unde să poată fi preluat de colegii noştri mai tineri. Era atât de fragil proiectul la început, eram mereu ameninţaţi cu desfiinţarea. Prezenţa noastră în peisajul teatral bucureştean era atât de delicată, atât de nerecunoscuţi eram de colegii noştri. Nici acum nu suntem recunoscuţi, dar nu mai contează, ne-am obişnuit cu această situaţie şi o ţinem pe-a noastră, că un teatru ca al nostru are loc în peisajul teatral românesc. Vrem ca el să nu se prăbuşească, să-l lăsăm destul de solid astfel încât el să poată fi preluat de generaţiile care vin după noi.
- Şi credeţi că de acum înainte mai este mult de lucru?
- O, da! Din păcate, copiii care vin în urma noastră sunt destul de bulversaţi, de confuzi în ceea ce priveşte situaţia lor socială. Nu au capacitatea de a discerne între vreau să fac teatru şi sacrific totul pentru asta, sau vreau să câştig bani, vreau să trăiesc bine, vreau să am glorie. Noi am reununţat la glorie, am renunţat la numele noastre, ca să consacrăm o trupă şi un teatru.
- Nu v-a părut rău?
- Mărturisesc că în primii 15 ani nu mi-a părut rău. Apoi s-au întâmplat lucruri în teatru care m-au făcut să mă gândesc că poate nu a fost o idee foarte bună, dar nu m-a ţinut niciodată foarte mult. Cred că merită să creezi ceva nou, aşa cum merită să faci un copil, să faci o casă. Merită să faci o instituţie care să înseamne viaţă, artă şi stabilitate.
- În tânăra generaţie aţi găsit oameni cu suficientă dedicaţie şi energie pentru acest proiect?
- Am găsit câţiva. Mereu am găsit, dar din diferite motive şi întâmplări care nu ţineau de voinţa lor au trebuit să ne părăsească. De fiecare dată, fiecare nouă stagiune este un nou început, cu alţi copii. Între timp domnul Mălaimare a devenit profesor la facultate din nou, eu îl asist şi îmi dau seama că efortul nostru nu este inutil.
- Nu este corect să fii pus în situaţia să alegi să faci ce-ţi place sau să ai bani!
- Aşa este. Sau dacă eşti bun în ceea ce faci ar trebui să fii răsplătit şi cu bani astfel încât să nu ai grija zilei de mâine. Ori la noi nu este cazul. Noi avem nişte salarii penibile, sincer, cu care nu poţi trăi de la o lună la alta. Nici nu se pune problema să strângi ceva. Ne împrumutăm mereu unii de la alţi, de la bancă, trăim foarte greu. Nu se pune problema ca valoarea să fie răsplătită.
"Suntem tot nişte prestatori de servicii"
- De ce nu aţi plecat din ţară?
- Ne-a trecut prin cap să ne mutăm cu teatrul cum au făcut alţii. Unii s-au mutat din Franţa la Londra, iar acum pleacă în Statele Unite din acelaşi motiv. Nu găsesc înţelegere şi nu sunt apreciaţi pentru munca de cercetare pe care o fac şi care este foarte importantă nu numai pentru arta dansului sau a pantomimei, ci a teatrului în general. Noi ne hrănim cu tot felul de informaţii venite din studiul lor şi din munca lor de cercetare. Cine are răbdare să se ocupe de aşa ceva? Iar în România nici atât. În România se face şcoala pe bandă rulantă.
- Ajung pe piaţă foarte multe generaţii de actori care eşuează.
- Sunt mulţi şi săracii nu au unde să joace. Sunt sortiţi unei vieţi de incertitudine, eşecuri urmate de hotărâri care nu mai ţin cont de dorinţe, de pasiuni, ghidate doar de ideea că "trebuie să trăiesc, să supravieţuiesc". Noi am avut momente în care realmente am murit de foame. Am trăit asemenea momente şi pe vremea lui Ceauşescu, când eram actriţă la Brăila. Mâncam eu cu Sorin dintr-un cartof.
- Însemnă că nu s-a schimbat nimic?
- Nu. Pentru noi nu s-a schimbat nimic. Funcţionăm după aceeaşi grilă de salarii din 69. Suntem tot nişte prestatori de servicii. În afară de câţiva actori mari care se duc să se facă văzuţi şi auziţi în anumite împrejurări, pe care îi cunosc guvernanţii, pe noi, cei mulţi, nu ne ştie nimeni şi nu ne ia nimeni în considerare.
- Afară este aceeaşi situaţie?
- Şi afară sunt foarte mulţi artişti şi foarte puţine posibilităţi de a fi văzuţi, dar la ei situaţia este un pic mai bună pentru că acolo funcţionează instituţia agentului. Agenţiile la ei chiar fac ce trebuie. La noi sunt agenţii de casting. Te duci, dai o probă şi bineînţeles că nu iei şi pleci. La ei Agenţia chiar te reprezintă. Odată ce a acceptat să te reprezinte, agentul chiar îţi caută de lucru. Ori la noi nu e aşa. Ca să se schimbe lucrurile ar trebui puţină iniţiativă din partea unor domni care să înţeleagă că trebuie să şi muncească pentru a câştiga nişte bani. La firmele de casting sunt nişte domnişoare tinere şi drăguţe care umblă în jeep-uri, sunt pline de bani şi nu fac nimic. Stau la un laptop, dau două telefoane, lumea vine buluc la probe, ăia iau pe cine li se recomandă din partea română, ele şi-au făcut treaba şi cu asta basta. Un agent pe sistem occidental trebuie să muncească, să alerge să găsească contracte, să caute locurile unde este potrivit actorul său, să încerce să-l bage la o audiţie, este mult de muncă. Situaţia nu e prea roz.
- Ce vă mobilizează în toată acestă poveste să mergeţi mai departe?
- Eu dacă nu joc teatru mor. Din drum nu mă mai întorc, şi văd că sunt şi tineri care se încăpăţânează să meargă pe acest drum în speranţa că mâine va fi mai bine.
