Ţi-ai închipuit vreodată cum ar fi să trăieşti ţintuit într-un scaun cu rotile? Ce munte ţi-ar părea că sunt treptele pe care acum le urci în fugă şi ce obstacol de netrecut, o simplă bordură ceva mai înaltă? Te-ai gândit cât de greu ţi-ar fi să-ţi faci cumpărăturile sau ce calvar ar fi să te urci în autobuz? Ştii că ţi-ar fi imposibil să împrumuţi o carte de la Biblioteca Judeţeană, că până mai ieri nici în Tribunal nu ai fi putut să intri ori că privirile oamenilor te-ar biciui cu sete dacă te-ai aventura într-o plimbare prin oraş? Jurnaliştii de la "Obiectiv" au făcut acest exerciţiu de imaginaţie şi, după o plimbare prin oraş alături de un tânăr cu handicap locomotor, îţi creionează coşmarul urban la care sunt supuşi brăilenii siliţi de soartă să-şi trăiască viaţa într-un scaun cu rotile.
Comform legii, un om în scaun cu rotile ar trebui să aibă acces neîngrădit în toate mijloacele de transport în comun şi în toate instituţiile publice, scopul fiind prevenirea şi combaterea discriminării. Totuşi, în Brăila, un om în scaun cu rotile nu se poate urca de unul singur în autobuz, tramvai sau microbuz, nu poate intra în Biblioteca Judeţeană, depune eforturi mari pentru a ajunge în Biroul Primarului sau la Tribunal. Gabi Olteanu, un brăilean în vârstă de 31 de ani, cu handicap locomotor, încearcă în fiecare zi să depăşească toate aceste obstacole şi să se integreze în societate. Duce o adevărată luptă interioară şi nu se lasă doborât nici de scările pe care le urcă mult prea greu, nici de privirile răutăcioase sau de reacţiile anormale ale semenilor săi.
Dacă te afli într-un scaun cu rotile şi vrei să ajungi la biroul primarului: înconjori Casa Albă, foloseşti intrarea din spatele Prefecturii, cobori o rampă, iei liftul până la etajul 1, traversezi holul de zeci de metri, iei un alt lift până la etajul 2. Simplu, nu?
"Uneori mă simt respins, marginalizat, trimis undeva în afară, pe banda de urgenţă a societăţii"
Redactorii "Obiectiv-Vocea Brăilei" l-au însoţit pe Gabi la o plimbare prin Brăila, pe la principalele instituţii publice şi într-o călătorie cu autobuzul. Punctul de plecare a fost Parcul Monument. Bucuros că este ascultat, tânărul a povestit cum a decurs viaţa sa în ultimii cinci ani de când este nevoit să stea într-un scaun cu rotile, obstacolele pe care le-a întâlnit şi cum le-a depăşit, mânat de o ambiţie şi de o voinţă de fier.
Din Monument am mers împreună până la Primărie, străbătând Calea Călăraşilor. Pentru Gabi, o astfel de plimbare prin Brăila înseamnă zeci de priviri aţintite şi de ochi holbaţi. Tânărul spune că s-a obişnuit şi că nu condamnă pe nimeni. "Există oameni şi oameni: unii care mă ajută, alţii care au intenţii bune, dar mai tare mă încurcă nefiind deloc obişnuiţi, dar sunt şi unii răi, care mă privesc cu ură. Eu nu condamn pe nimeni, nici nu încerc să mă gândesc dacă e de condamnat sau nu, dar, în general, reacţia societăţii este una anormală. De multe ori, mă simt respins, marginalizat, trimis undeva în afară, pe banda de urgenţă a societăţii. Dacă mă aflu într-o mulţime, cum am fost, de exemplu, la Serbările Timişoreana, oamenii se uită ciudat. Nu se gândesc că eu am venit acolo să ascult muzică, să privesc spectacolul respectiv, nu să fiu un obiect de decor".
De-a lungul plimbării a mărturisit că este recunoscător pentru că au fost construite rampe pe trotuar şi nu mai este nevoit să sară bordura. Totuşi, nici pe acestea nu se poate baza întotdeauna pentru că foarte mulţi şoferi nepăsători îşi parchează maşinile exact în dreptul lor. Numai din Barieră până la Primărie, am dat peste două maşini care-i blocau trecerea. La vederea lor, Gabi a reacţionat plin de înţelegere: "Ei nici măcar nu se gândesc că eu sau altcineva ca mine ar avea nevoie să treacă pe aici. Nu-şi dau seama".
"Ghişeele sunt prea înalte şi trebuie să ţip ca să mă observe cineva"
Ajunşi în faţa Primăriei, suntem ghidaţi de o mulţime de semne care ne direcţionează în spate, la Prefectură. Astfel descoperim că singura clădire din Brăila unde accesul este sigur pentru o persoană cu handicap este cea în care se află Primăria, Prefectura şi Consiliul Judeţean. Totuşi, trebuie să se înarmeze cu foarte multă răbdare şi să depună ceva efort ca să fie sigur că ajunge acolo unde are nevoie. Şi asta deoarece există o singură intrare prin spate, pe la Prefectură, o rampă nu tocmai bine construită, multe lifturi de schimbat şi de parcurs holuri întregi, pentru a ajunge, de exemplu, în biroul primarului.
Faţă în faţă cu Justiţia. La Tribunal, în momentul documentării acestui reportaj, Gabi a fost trimis să apese pe o sonerie inexistentă
Măcar acolo s-a putut face ceva funcţional şi Gabi nu se plânge. În schimb, la Tribunal ne-am lovit de o situaţie absurdă. În faţa noastră scări impunătoare. Mergem, cerem indicaţii paznicilor, ne direcţionează către o uşă laterală, ascunsă în spatele chioşcului de ziare. După uşă se află, într-adevăr, o rampă mobilă, doar că este încuiat. Paznicii ne spuseseră că trebuie să sunăm la uşă, dar după cinci minute de învârtit prin faţă, ne lămurim că nu există nicio sonerie. Ne întoarcem la paznici şi îi întrebăm unde se află soneria. Ne privesc plini de nedumerire, timp de câteva minute, ridică din umeri şi ne răspund foarte natural: "Atunci înseamnă că nu există nicio sonerie". Documentarea redactorilor noştri, demarată la începutul săptămânii, i-a pus pe jar pe angajaţii de la Tribunal. După ce a fost semnalat faptul că o persoană cu handicap nu poate avea acces în instituţie, comform legii, problema s-a rezolvat subit. La câteva zile după încercare eşuată a lui Gabi de a intra în Palatul de Justiţie, purtătorul de cuvânt al Tribunalului, Lenuţa Mocanu, ne-a transmis printr-un comunicat de presă faptul că a fost instalată o sonerie în imediata apropiere a rampei.
Totuşi, chiar şi atunci când reuşeşte să intre într-o instituţie, Gabi trebuie să se facă auzit şi văzut pentru că ghişeele sunt mult prea înalte pentru el. "Întotdeauna am probleme cu ghişeele pentru că de multe ori sunt prea sus şi trebuie să ţip ca să mă observe cineva".
Biblioteca Judeţeană "Panait Istrati". Accesul interzis la cultură
Gabi nu a avut niciodată acces în Biblioteca Judeţeană
Următoarea oprire, Biblioteca Judeţeană "Panait Istrati". Gabi ar fi mai mult decât încântat să intre în bibliotecă, doar că îi este imposibil să urce. Ajunşi în faţa bibliotecii, vedem doar un lung şir de scări şi nicio rampă. Mergem la cealaltă intrare, din faţa Casei Tineretului. Exact aceeaşi situaţie. Când întrebăm de ce nu există nicio rampă, doamna de la ghişeu ne răspunde după cinci minute în care a vorbit la telefon: "În mod normal ar trebui să există o rampă mobilă, dar nu există". Confruntându-ne cu o altă situaţie în care este încălcată legea, încercăm să obţinem nişte răspunsuri de la directorul instituţiei. Contactat telefonic, Dragoş Neagu a aruncat responsabilitatea în capul Consiliului Judeţean. "Se va modifica, dar nu ştim când. Până la urmă, proprietarul clădirii este Consiliul Judeţean, nu suntem noi, dar construirea unor rampe se va avea în vedere". Noi ne întrebăm dacă, în cazul nefericit în care domnul director s-ar afla în situaţia lui Gabi, ar fi mulţumit de un asemenea răspuns.
Rampele de la autobuzele Braicar n-au funcţionat niciodată
De la bibliotecă ne îndreptăm către staţia de autobuz. Pentru că trotuarul este mult prea sus, Gabi este nevoit să stea pe marginea şoselei, unde trebuie să se ferească de maşinile care trec în viteză. "Rampele de la autobuz ar trebui, teoretic să funcţioneze, însă mie şoferii mi-au zis că n-au funcţionat niciodată. Prima dată când au apărut autobuzele astea noi, am fost foarte încântat. Am zis că, în sfârşit, îmi va fi şi mie mai uşor, dar m-am entuziasmat degeaba. Oricum, sunt atitudini şi atitudini. Unii dintre şoferi coboară să mă ajute să urc, dar sunt şi alţii care mă înjură şi mă întreabă ce mai caut şi eu acolo. Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc replici de genul «Cine te-a adus pe capul meu?», «Dar n-ai treabă acasă?», «Ce, mă? Asta-i oră de plimbare?» şi tot aşa", ne explică Gabi, în timp ce aşteptăm în staţie. Odată sosit autobuzul, şoferul ne face semn că rampele nu funcţionează, însă la vederea aparatului de fotografiat, coboară ca ars să-i ofere ajutor lui Gabi. Cu toate că şoferii l-au mai ajutat şi altă dată, Gabi nu a mai dat niciodată peste o asemenea promptitudine. "Recunosc că şi eu am fost surprins cu câtă repeziciune a coborât şoferul de la volan. O să-mi iau şi eu un aparat de fotografiat, că văd că funcţionează", ne spune băiatul, mai în glumă, mai în serios.
Gabi priveşte cu jind la rampele "funcţionale" ale autobuzelor "Braicar". Mulţumim pentru facilităţi, domnule Săndulescu!
Totuşi, directorul de la Braicar este convins că rampele de la autobuze sunt în perfectă stare. "Rampele au funcţionat dintotdeauna şi funcţioneză în continuare", a declarat Cornel Săndulescu. Totuşi, atunci când redactorii noştri i-au explicat că şoferii susţin că rampele nu au mers niciodată şi, mai mult, chiar am fost de faţă când o persoană cu handicap a încercat să se urce în autobuz, directorul a răspuns că el nu ştie nimic pentru că este în concediu. Şi pe domnul director de la "Braicar" l-am întreba dacă, aflat în situaţia lui Gabi, un asemenea răspuns l-ar mulţumi.
"Eu m-am învăţat cu oamenii, problema este că ei nu se învaţă cu mine"
Pe de-o parte, Gabi se confruntă cu indiferenţa autorităţilor, dar pe de altă parte se loveşte de atitudinile care de care mai bizare ale celor de lângă el. "Aş vrea să mă vadă ca pe un egal, să aibă faţă de mine aceeaşi atitudine ca faţă de orice om. În definitiv, sunt om şi vreau să fiu tratat ca atare. Eu m-am învăţat cu oamenii, problema este că ei nu se învaţă cu mine. După mine, nu contează cum mergi, contează că mergi. Mai sunt oameni care îmi oferă bani pe stradă, dar ei nu realizează că eu nu am nevoie de bani şi că nu asta este cheia prin care se rezolvă problema. Degeaba încearcă să-mi ofere bani, dacă nu există nicio schimbare în mentalitate şi în atitudine. Poate că au impresia că atunci când mă plimb, de fapt am ieşit la cerşit".
Cu toate astea, Gabi priveşte înainte plin de optimism şi luptă cu toate puterile pentru ceea ce ar trebui să fie drepturi, nu dorinţe. Acum trei ani, a fost chiar şi în audienţă la primarul Brăilei, pentru a-i explica câteva probleme cu care se confruntă în blocul în care locuieşte. "Stau la parter într-un apartament ANL din Lacu Dulce. Aici nu există nicio alee, doar un trotuar de vreun metru, exact în dreptul geamului. Iar mai ales toamna, când plouă, se face foarte mult noroi şi, evident, lumea trece exact prin dreptul geamului meu. La început, când m-am mutat, am avut chiar probleme cu nişte băieţi răutăcioşi din cartier, care îmi băteau în geam, sunau aiurea la uşă, se luau de mine, mă înjurau. De aceea, am fost la domnul primar, să-i explic lucrurile astea şi cu speranţa că se va rezolva ceva". Însă, în trei ani, plângerea lui a rămas fără ecou.
O altă situaţie absurdă de care s-a lovit Gabi în ultimii cinci ani a fost faptul că i s-a oferit locuinţă într-un bloc în care nu există rampă pentru persoane cu handicap. "Atât eu, cât şi un alt vecin, care este paralizat, locuim într-un bloc unde nu este construită rampă. În loc să ni se ofere locuinţe în blocurile dotate cu rampe, ele au fost date unor persoane care nu aveau probleme".
"La Billa, un paznic mi-a zis chiar că nu am voie cu căruciorul"
Nici la cumpărături nu îi este prea uşor, reacţiile paznicilor sau ale vânzătorilor fiind de cele mai multe ori reticente sau absurde. "Mi s-a întâmplat să intru în magazine şi să mi se zică să am grijă să nu sparg ceva. În supermarket-uri este cel mai dificil, pentru că nu îmi dau voie să intru cu rucsacul în care îmi car sculele pentru a-mi repara căruciorul în caz că se întâmplă ceva. Am încercat de foarte multe ori să le explic că este dificil pentru mine să-l ţin în mână, eu mă folosesc de mâini ca să merg. Odată, când am intrat în Billa, mi s-a zis chiar că nu am voie să intru cu căruciorul. Nici n-am putut să mă supăr la o astfel de reacţie. Aproape că mă bufnise râsul". Cu toate că hypermarket-urile din Brăila fac parte din lanţuri de magazine internaţionale, atitudinea faţă de persoanele cu handicap este una tipic românească. Toaletele speciale au devenit de mult depozitul pentru echipamentul femeilor de serviciu, iar casele de marcat cu prioritate pentru persoane cu handicap sunt mai tot timpul închise. Atunci când se întâmplă să fie deschise, sunt ocupate de clienţi cu cărucioarele exagerat de pline. "Eu unul m-am obişnuit, dar când mă gândesc la alţii, care poate se află într-o situaţie mult mai gravă ca a mea, îmi dau seama de anormalul situaţiei. Dar oamenii nici măcar nu ştiu cum ar trebui să se comporte faţă de mine sau de persoanele ca mine. Îi văd că sunt speriaţi, pur şi simplu nu ştiu ce să facă".
În Franţa, Gabi nu a întâlnit privirile ciudate ale trecătorilor
Cu toate că i-ar plăcea să lucreze, în Brăila nu prea există locuri de muncă unde să i se ofere condiţii prielnice. Gabi a lucrat în confecţii, dar a renunţat din cauza condiţiilor care-i afectau sănătatea: "Era o căldură insuportabilă, venită de la secţia de călcat. Nu existau ferestre, doar o singură uşă", spune acesta. Nici la locul de muncă nu a existat vreo rampă, care să-i facă mai uşoară deplasarea. Gabi povesteşte că era nevoit să treacă un prag de lemn, pe care îl strica tot timpul din cauza căruciorului. Deşi l-a rugat pe patron să-i construiască o rampă, acesta a preferat un prag rupt. "Poate n-a avut timp sau a uitat", consideră foarte împăciuitor Gabi.
Foarte dispus să socializeze, Gabi a participat la programul "Terapie prin teatru", organizat de Teatrul "Maria Filotti". El le mulţumeşte actorilor Mihaela Trofimov şi Liviu Pintileasa şi îşi declară deschis dragostea faţă de teatru, spunând că prin acesta şi-a schimbat viziunea asupra lumii şi a celorlalţi. Prin intermediul acestui program, Gabi a fost şi în Franţa. Odată ajuns pe aeroportul Charles de Gaulle, a simţit imediat diferenţa: toate mijloacele de transport erau la nivelul solului, fără scările-obstacol, iar oamenii nu aruncau priviri ciudate.
În situaţia lui Gabi mai sunt zeci de brăileni. Unii luptă pentru drepturile lor şi vor să se integreze, însă pe cei mai mulţi, atât lipsa de accesibilitate, cât şi atitudinea oamenilor, îi fac să se autoizoleze, să se ţină departe de o societate care îi respinge, care, după douăzeci de ani de democraţie încă nu se simte pregătită să îi primească.
