Zilele trecute, am participat la un eveniment foarte interesant, în care s-a vorbit despre autenticitate. Despre cât de important este ca, în aceste vremuri atât de tulburi, fiecare dintre noi să ne străduim să facem din lumea noastră mică un colț cât mai bun. Angajați sau angajatori, părinți sau fii, colegi, vecini, prieteni să filtrăm cât mai mult informațiile, să comunicăm sincer, să ne gestionăm cât putem de bine fricile și complexele, să nu ne abatem de la propriile principii și valori. Într-un cuvânt, să fim autentici și să întreținem în jurul nostru relații cât mai sănătoase. S-a explicat științific și de ce binele se multiplică, ori de ce într-un anturaj bun devii și tu mai bun sau invers.
Una peste alta, am plecat cu un sentiment de liniște interioară, cumva mai stăpână pe propriile trăiri, gândindu-mă cât de corect ar fi ca în vremurile acestea atât de dificile, să fii sincer, să-ți asumi, să fii empatic și să generezi bunătate, încredere, respect.
Eram perfect conștientă că între ce s-a vorbit și viața de dincolo de ferestrele acelei săli e un decalaj, dar mă gândeam că, dacă am fi convinși că schimbarea în bine începe cu fiecare dintre noi, ușor-ușor decalajul acesta s-ar putea atenua.
Cunosc puțini oameni în București, dar întâmplarea a făcut ca la întoarcere să mă întâlnesc în autobuz cu unul dintre ei. O doamnă pe care o cunoscusem la coadă la evidența populației și cu care, ulterior, mai vorbisem de câteva ori pe Facebook.
Am schimbat câteva amabilități și apoi a început... minute în șir nu i-a tăcut gura, nimic nu-i era pe plac, nora, soacra, soțul, vecina, primarul, colega de serviciu. I-am sugerat că lucrurile poate nu stau chiar așa și că adunând în ea atâtea frustrări își face rău în primul rând ei. Era atât de pornită, încât nici măcar n-a mimat că ar dori să asculte. Mă lăsasem deja păgubașă, când i-a sunat telefonul. Și, dacă în discuția cu mine a păstrat o oarecare decență auditivă, din convorbirea telefonică toți pasagerii au aflat că nora sa e o nepricepută care strică sucul de roșii în supa de pui, că asistenta nu știu care e o idioată că nu-i dă la timp rețeta, că la muncă sunt numai tâmpiți etc.
Am coborât bulversată de tot acel debit verbal și de încrâncenarea cu care comenta totul. O singură întrebare îmi stăruia: oare doamna aceasta purta o mască? - părea tare încântată de rolul de ”martir” pe care și-l asumase, dar și că ceilalți călători o ascultau.
Dar vecinul care dă muzica la maxim, decibeli fără număr, și urlă în microfon câte milioane lipește pe fruntea lăutarului, joacă și el un rol care să-i crească prestigiul în comunitate? Dar funcționara veșnic sictirită, medicul care își condiționează actul medical de plic ori profesorul pentru care meditațiile sunt mai importante decât activitatea la clasă? Dar înalt demnitarul care nu mișcă un deget până nu își primește partea, docenții care își construiesc cariere solide și prospere pe baza unei lucrări plagiat? Dar cei care se cred ”născuți să fie șefi” și pentru asta, vorba românului, ”calcă pe cadavre”? Dar colegul care în față te laudă, iar în biroul șefului dă cu tine de pământ? Dar cel care te înșală, te fură, te minte, cel care îți calcă în picioare drepturile ori demnitatea? Așa sunt ei sau joacă un rol?
Vedeți, conștient sau nu, atunci când vorbim de autenticitate, avem tentația să îi atribuim standarde și calități înalte. Autenticitatea nu este însă așa, autentic nu înseamnă neapărat superior, etic ori moral. Autentic înseamnă să fii fidel propriilor principii și valori, să te comporți, să te afișezi, să vorbești așa cum simți. Și, cel mai probabil, pur și simplu astea sunt valorile în care oamenii aceștia cred și principiile după care își ghidează viața, comportamentul și acțiunile.
Și atunci? Atunci ne întoarcem la marea rană a acestei societăți – EDUCAȚIA. Câtă vreme promovăm și acceptăm o falsă educație, autenticitatea - așa cum unii ne-o închipuim - nu are cum să oglindească principii și valori morale, standarde înalte de integritate.
De fapt, în dezbaterile filosofice, autenticitatea este considerată un ideal, o trăsătură distinctivă a recentelor dezvoltări intelectuale. Și mai spun ceva filozofii, ceva care ar putea dezlipi brutal firava coajă de pe această rană: ”autenticitatea trece dincolo de autonomie, sentimentele și dorințele cele mai profunde ale unui individ pot depăși atât rezultatul deliberării raționale în luarea deciziilor, cât și dorința de a se cufunda în normele și valorile dominante ale unei societăți”.
