Cum am mai spus-o şi altădată, pentru marea parte a populaţiei, alegerile de orice fel se rezumă la o ecuaţie pe cât de simplă, pe atât de tristă: românul nu are de ales dintre cei mai buni candidaţi. Nu, singura opţiune a rămas, parcă pentru totdeauna, aceea de a alege răul cel mai mic. Este o postură dintre cele mai nefericite pentru alegător şi cea din care este cel mai greu să te decizi pe cine să pui ştampila de vot. Aceasta este şi una dintre explicaţiile cele mai plauzibile ale absenteismului la vot în România. Oamenii nu se prezintă la vot din simplul motiv că nu şi-au găsit candidatul în care să aibă încredere, în care să creadă cu adevărat şi pe care să-l poată considera reprezentant al său la nivelul Puterii. Cred că adevărata dramă a majorităţii alegătorilor români este tocmai aceea că ei nu se simt reprezentaţi de cei care îi conduc şi pe care i-au ales sau urmează să îi aleagă. Dincolo de perdeaua groasă a promisiunilor din campanie, nu găsesc în ei oamenii pe care îi aşteaptă de 20 de ani. Şi care nici măcar nu trebuie să fie providenţiali sau perfecţi, ci pur şi simplu oneşti, responsabili şi credibili. O fi chiar aşa de greu?
Candidatul imperfect ideal
Promisiunile din campaniile electorale rămân, de regulă, la acest stadiu şi, cu cât sunt mai multe, cu atât gradul de dezamăgire al populaţiei creşte. Sunt reguli simple, pe care alegătorul român le-a învăţat bine în ultimii 20 de ani. Cei care se mai lasă amăgiţi sunt din ce în ce mai puţini, iar asta o ştie toată lumea, dar parcă doar politicienii nu vor sau nu pot să vadă acest adevăr simplu. Ei continuă să îşi facă "numărul", să promită câte-n lună şi-n stele, să dezbată, să se certe isteric cu "duşmanul" politic la televizor şi să-şi continue "şoul" pentru public. Probabil nu realizează că numărul celor care să le aprecieze "talentul" actoricesc a scăzut dramatic, singura atracţie a spectacolului fiind, de fapt, reprezentaţia de circ pe care o dau.
