Istoria zbuciumată a imobilului unde se află actualul Teatru "Maria Filotti" aduce în prim plan incendii inexplicabile, poveşti cu primari cămătari şi cu proprietari spânzuraţi ale căror fantome bântuie prin teatru. Nici timpurile moderne nu au fost mai blânde. La restaurare, muncitorii, obligaţi să facă treabă câte zece ore pe zi, în frig, au fost păziţi precum sclavii pe plantaţie de către capii Partidului Comunist şi au fost plătiţi cu mai nimic pentru adevărate opere de artă. În mod inexplicabil, artistul care a condus toate lucrările de restaurare, Virgil Mihăescu, a murit la scurt timp după ce acestea au încetat. Se pare că tragicul eveniment s-a întâmplat în timpul unei partide de vânătoare.
Teatrul "Maria Filotti" împlineşte, în această primăvară, 60 de ani de la înfiinţare. În 1949 a luat fiinţă Teatrul de Stat Brăila - Galaţi, iar primii directori au fost Andrei Popovici şi Victor Dumitrescu - Bumbeşti - director artistic. Primul spectacol jucat, "La Ilie bun şi vesel", a avut loc la Galaţi, în sala "V. A. Urechia", pe 25 aprilie. Din 1954, teatrul ia denumirea Teatrul de Stat Brăila, iar în 1969, instituţia primeşte numele actriţei Maria Filotti.
Cu toate acestea, primele reprezentaţii teatrale s-au dat, în jurul anului 1841, în sala "Caiafa", în casa lui G. Economu, situată în fundătura străzii Teatrului, apoi în sala "Palatul de Cleştari", situată în fundătura străzii Rubinelor, dar şi în centrul oraşului, unde erau situate două săli: Cazinoul lui Nicoleto Armelini, aflat pe locul unde, ulterior, s-a clădit Hotelul Francez, astăzi Muzeul Brăilei, şi sala Rally, actualul imobil unde se află Teatrul "Filotti". În acele vremuri, dacă un impresar voia să aprecieze succesul unei montări, o prezenta prima dată la Brăila, înainte de a merge cu ea la Bucureşti.
În 1852, Matei Millo revine la Brăila determinat de succesul trupei din anul precedent. După 1859, au venit la Brăila sute de trupe conduse de mari actori ai timpului: Fanny Tardini, Costache Caragiale, Iorgu Caragiale, Matei Millo, Mihai Pascaly, Elena Teodorini, Aristitza Romanescu.
În 1864 este consemnată prima încercare de instituţionalizare a fenomenului teatral sub denumirea Teatrul Român, funcţionarea nefiind sprijinită de Primărie. În 1881, pe 25 martie, Hariclea Darclee concertează în sala Rally, iar în 1885, artişti ai curţii regale din Suedia au dat reprezentaţii în aceeaşi sală.
Interesant este şi faptul că mama studentei Maria Filotti a solicitat, în octombrie 1905, o scutire de taxe comunale întrucât fiica sa a jucat în piesa "Gioconda" în sala Rally.
După primul război mondial, teatrul îşi reia activitatea şi continuă încercările pentru înfiinţarea unui teatru permanent. În perioada 1929 - 1933 au jucat la Brăila Niculescu - Bassu, George Vraca, Petre Ştefănescu Goangă, deşi activitatea dramatică era influenţată negativ de criza economică.
Pe 1 aprilie, Teatrul Poporului Regionala Bucureşti hotărăşte înfiinţarea Teatrului Brăila - Galaţi, iar pe 15 aprilie, iniţiativa se concretizează. În 1969, la două decenii de la înfiinţare, teatrului i se atribuie numele "Maria Filotti".
Fostul primar Dumitru Ionescu a obţinut clădirea prin cămătărie
Clădirea Teatrului "Maria Filotti" considerată astăzi o veritabilă bijuterie arhitecturală ce adăposeşte adevărate monumente de artă, a fost la început un simplu han, construit încă din vremea turcilor. După 1850, s-a construit lângă vechiul han un corp de clădire care, la scurt timp, a ars. Clădirea, folosită tot drept han, a fost refăcută în 1862 de propietarii Ianache şi George Rally. Încă de atunci avea amenajată o scenă cu tribune, însă imobilul a ajuns în paragină, în 1885. Ca urmare, fraţii Rally au vrut să-l refacă, dar au ajuns datori la cămătari. Cea mai mare sumă o aveau împrumutată de la Dumitru Ionescu. Pentru că nu au plătit, Dumitru Ionescu a început urmărirea în tribunal, iar în 1889 şi-a adjudecat imobilul. Noul proprietar a terminat clădirea în 1906 şi i-a dat denumirea de Hotelul Regal. Avea 25 de camere, sală de spectacole, de bal, foaiere spaţioase, cofetăria "Universul", unde este astăzi librăria, restaurantul "Trocadero". Hotelul avea pe atunci o curte interioară, unde trăgeau trăsurile, transformată astăzi în holul monumental. La acea vreme, primarul Dumitru Ionescu, poreclit "Benzină", cum scria în presa vremii, a fost acuzat că vrea să distrugă locurile de întâlnire statornicite deja în clădirea teatrului pentru că a transformat hanul în hotel.
Pe 21 noiembrie, 1910, Dumitru Ionescu şi-a scris testamentul prin care lăsa imobilul oraşului Brăila, iar în 1919, a murit. Clădirea a intrat aşadar în propietatea Primăriei şi a fost închiriată comercianţilor. În timpul Primului Război Mondial, imobilul a fost rechiziţionat de către nemţi şi transformat în spital. După război a revenit Primăriei, care a închiriat spaţiile adiacente pentru comerţ. Cutremurul din 1940 a afectat clădirea teatrului, iar degradarea a continuat până când, prin anii 1970, starea imobilului nu mai permitea desfăşurarea de activităţi şi spectacole, clădirea fiind părăsită. Piesele de teatru se jucau în sala Clubului Progresul.
Teatrul "Maria Filotti" este una dintre minunile Brăilei
Unic în Brăila şi în ţară, impresionând prin splendoare şi rafinament, teatrul brăilean este un complex cultural artistic. Totalizând o suprafaţă de peste 5.000 mp, edificiul, înscris în Patrimoniul Cultural Naţional, se constituie din componente de mare valoare artistică: holul monumental, scările, cele două foaiere, covoarele, sala de spectacole, candelabrul supraetajat, cortina, fiecare având elemente unice. Toate acestea au fost realizate la restaurarea din perioada 1980 - 1988, rămasă nefinalizată. Teatrul ar mai avea nevoie, cel puţin, de câteva candelabre şi de finalizarea picturilor de pe uşi. Echipa de restaurare a fost condusă de Virgil Mihăescu, artist care a angrenat în această amplă operaţiune pe cei mai apreciaţi maeştri ai timpului. Din păcate, artistul a avut parte de un sfârşit misterios şi tragic. Chiar la finalul lucrărilor de restaurare, pe 13 noiembrie 1988, Virgil Mihăescu se pare că a fost împuşcat în timpul unei partide de vânătoare din Deltă.
Holul monumental a fost realizat prin acoperirea curţii interioare a vechii clădiri cu un superb vitraliu realizat de Ion Stendl şi Virgil Mihăescu, un proiect original, pentru care artiştii au primit Premiul Academiei Române "Ion Andreescu", în 1985. Vitraliul a fost realizat cu sticlă de la Fabrica Scăeni, care a fost ulterior tăiată în forme speciale, pictată şi arsă. Realizarea proiectului şi punerea lui în operă a durat aproape un an de zile.
Scările, pe trei nivele, sunt flancate cu baluştri de marmură albă de Ruşchiţa, iar covoarele au desene ce reprezintă pictura plafonului foaierului mare. Sala de spectacole a fost restaurată în perioada 1980 - 1983, cu elemente noi de artă monumentală, stucatură, pictură, candelabre şi corpuri de iluminat. Artistul plastic brăilean Ionel Radu îşi aminteşte că a pictat pereţi şi uşi şi că a lipit mătase pe pereţi. "Sala de conferinţe era, pe atunci, a Partidului şi au stat tot timpul cu ochii pe noi să o finalizăm cât mai repede. Am lucrat în frig câte zece ore pe zi, aveam toată mâna îngheţată şi ne-a plătit mai nimic. Pentru pictură se folosea o tehnică specială. Peretele de ipsos se dădea cu lapte îndoit, ca să formeze peliculă şi să meargă pictura", ne-a povestit artistul Ionel Radu. La stucaturile exterioare a lucrat şi artistul plastic Marilena Ioanid, pe vremea când era doar elevă de liceu.
Din basoreliefuri ale plafonului coboară ca o floare candelabrul supraetajat, de 800 kg, compus din 150 de braţe şi 1000 de ace şi frunze de cristal. Cortina este creată de Val Munteanu şi realizată la Decorativa Bucureşti. Cuprinde elemente care ţin de arhitectura şi istoricul Brăilei, casele şi corăbiile de altădată, bogăţiile Dunării şi ale Bărăganului, dar şi semnele simbolice ale teatrului. O metaforă a Brăilei, cortina reprezintă ochii Chirei Chiralina, flori şi holde, fiind un efluviu artistic din catifea cu fire aurii şi argintii, în peste 90 de nuanţe.
Muzeul teatrului este amenajat în foaier şi cuprinde o miniexpoziţie de costume de teatru din spectacole importante, piese de mobilier recondiţionate, obiecte personale, fotografii şi un portret al actriţei Maria Filotti, realizat de Ion Stendl.
Lumea nevăzută a scenei - din culisele teatrului
Culisele, lumea nevăzută a scenei, înseamnă glume piperate, intrigi, întâmplări nemaipomenite şi alte năzdrăvenii pe care nici nu şi le pot închipui spectatorii. Este o uzină vie, pe care se sprijină orice spectacol. Regizorul artistic, scenograful, electricianul, sonorizatorul, maşinistul, luministul, recuziterul, cabinierul, machiorul, croitorul, tâmplarul, butaforul, pictorul, tapiţerul, care ca un tot unitar ajută arta scenică. Mişcările tuturor se fac în tăcere şi de cele mai multe ori, în semiobscuritate sau în întuneric, fără a fi văzuţi, într-o sincronizare aproape perfectă.
Pentru costumele actorilor se lucrează şi două, trei luni
Depozitul cu decorurile şi costumele din miile de spectacole jucate la "Maria Filotti" este mărturia palpabilă a istoriei teatrului brăilean. Spectatorii vin, privesc reprezentaţia şi pleacă. Dar puţini sunt cei care se întreabă cum se realizează acele costume, mereu altele, pe care actorii le îmbracă. Din mâinile iscusite ale Anei Ciobanu, Nicoletei Mutu şi ale Catrinei Banciu ies fel şi fel de costume, care mai de care mai deosebite şi învăluite în mister. Cel mai greu de realizat au fost costumele din spectacolele "Visul unei nopţi de vară", "Hamlet", "Deşteptarea primăverii" şi "Chira Chiralina", spun ele. Pentru fiecare dintre aceste spectacole s-a lucrat aproximativ două, trei luni, chiar şi în week-end. "La "Deşteptarea primăverii" sunt câteva rochii de epocă foarte grele. Trebuie multă migală şi multă atenţie, iar actorul trebuie să se simtă bine în ele. După ce le-am terminat de croit, rochiile au fost duse la pictat", a spus Ana Ciobanu. Astăzi, se folosesc tot mai rar costumele vechi, fie pentru că nu sunt potrivite rolului, fie pentru că regizorul optează pentru altceva.
Cu pantalonii rupţi în mijlocul spectacolului
Miţa Voicu şi Nela Necula sunt cabiniere. În timpul spectacolului, ele sunt în spatele cortinei, aproape de actori, pentru a le fi mereu de folos, sunt mâna dreaptă a actorilor: pregătesc costumele, în timpul spectacolului îi ajută să se schimbe şi ţin la piept, în permanenţă, acul şi aţa. Cabinierele sunt părtaşe la multe evenimente hazlii pe care spectatorul nici măcar nu şi le închipuie. Într-una dintre reprezentaţiile la "Omul pernă", actorului Emilian Oprea i s-a rupt fermoarul de la pantaloni. În acest context, cabiniera nu i-a putut fi de folos, pentru că, Emilian nu are nicio pauză în timpul spectacolului. Aşadar, actorul a improvizat şi şi-a legat bretele de la pantaloni în jurul brâului. De altfel, Oprea a mai fost victima fermoarului şi în "Adam Geist". "Atunci am comunicat prin semne. M-am dus repede la cabină, am luat o pereche de pantaloni şi i-am aruncat, subtil, în scenă. El i-a luat şi s-a schimbat", îşi aminteşte, cu zâmbetul pe buze, Miţa Voicu. Nici Cătălina Nedelea nu a fost ocolită de astfel de evenimente. Într-una dintre reprezentaţii, ea a călcat pe rochie şi a rupt-o. De multe ori schimbăm hainele actorilor în întuneric, pentru că ei trebuie să intre imediat înapoi în piesă", mai spune cabiniera.
Sunetul şi lumina, sarea şi piperul unui spectacol
Mihail Ardeleanu, angajat în teatru din 1978, a fost maşinist, iar acum ocupă funcţia de regizor tehnic. "Noi trebuie să împăcăm şi actorii, şi regizorii", spune Ardeleanu. Un regizor tehnic trebuie să asiste şi să supravegheze montările, să aibă grijă ca actorii să fie punctuali atât la repetiţii, cât şi la spectacole, să fie atent ca spectacolul să înceapă la timp. Regizorul tehnic îşi aminteşte că în timpul unui spectacol a căzut o lentilă, care dacă nimerea pe cineva, îl putea omorî.
De 30 de ani, Tudor Cornel Dinescu este sunetist în teatru. Pentru un spectacol, sunetul şi lumina sunt ca sarea şi piperul pentru mâncare. O greşeală a sunetistului poate bloca întregul spectacol.
Cât despre farsele scenice, Cornel Dinescu îşi aminteşte, cu plăcere, de vremurile în care în loc de apă în pahare, li se punea actorilor vodkă: "La «Fluierul fermecat», lui Nicolae Budescu îi puneam câte un bec sub pat, câte o liţă de care se împiedica. Altora le puneam vodkă în loc de apă".
Aurel Cosma este maestru luminist, în Teatrul "Maria Filotti" de 25 de ani. Pentru a realiza cubul din lumini, la spectacolul "Omul pernă", Cosma lucrează o zi întreagă. Cel mai complex spectacol pentru maestrul luminist a fost "Greutatea omului" sau "Satana cel bun şi drept". "În această piesă erau foarte multe scene fantastice, iar fantasticul se realizează cu foarte multe efecte de lumini şi, desigur, de sunet. Decorul era o grotă din pereţii căreia ieşeau fel şi fel de lumini, de toate intensităţile. Grota se schimba cu totul de trei, patru ori în spectacol", îşi aminteşte maestrul.
Aurel Cosma ne-a dezvăluit şi câteva întâmplări din spatele cortinei. În timpul unui spectacol, un recuziter s-a suit la pasarela de lumini, a dezlegat două fire de la un reflector şi a legat un aparat de radio pentru a asculta un meci. Deodată, în mijlocul piesei de teatru, s-a auzit un ţipăt. Recuziterul se curentase zdravăn. Atunci, Aurel Cosma a întrerupt curentul, lăsând în beznă atât spectatorii cât şi actorii. Spectacolul a fost reluat după 20 de minute. Din fericire, recuziterul a scăpat cu viaţă.
"Creativitatea ne ţine treji şi întotdeauna descoperim America"
La departamentul producţie am stat de vorbă cu artistul plastic Svetlana Potângă, butaforul Carmen Rus şi cu tapiţerul Ion Costache. "De obicei, noi nu suntem pe lângă scenă, noi lucrăm în atelier. Facem echipă pentru a realiza decorurile şi intrăm în contact cu regizorul şi scenograful, mai rar cu actorii", a punctat tapiţerul.
Butaforul Carmen Rus a lucrat o lună pentru a realiza o maimuţă cât un om, care până la urmă, nu a mai intrat în spectacol. Tapiţerul îşi aminteşte, cu plăcere, de schela pe două nivele, pe care a realizat-o pentru spectacolul "O noapte furtunoasă": "Am lucrat cu încă un coleg la acea schelă, 12 ore pe zi, mai bine de o lună. Pe schelă mergeau actorii, care trebuia să se simtă în siguranţă, să nu le fie teamă când păşesc". Svetlana Potângă a lucrat o lună pentru a-l realiza pe Napoleon. "Atunci când obiectele noastre ajung pe scenă, este o mare împlinire pentru noi. Aici creativitatea ne ţine treji şi întotdeauna descoperim America", a conchis artistul plastic.
Mioara Costache este cea care te întâmpină odată ce intri în teatru. Ea face acest lucru de aproape 26 de ani. Îşi aminteşte cu plăcere de publicul de la începutul carierei ei. "Copiii erau mai cuminţi, iar publicul era format din mai mulţi spectatori maturi. Acum publicul are o vârstă mai fragedă, piesele la care vin ei sunt mai puţin agreate de cei mari. În tot aceşti ani mi-am pus sufletul în teatru", a spus şefa de sală, Mioara Costache.
Fantoma de la teatru
De-a lungul timpului, unii dintre angajaţii teatrului au simţit în anumite încăperi prezenţa unei fantome, deşi majoritatea celor care lucrează acum neagă existenţa ei.
Primul magaziner al teatrului, Nicolae Calinciuc, confirmă povestea fantomei în teatru. "Când am urcat în podul clădirii, acolo era o frânghie agăţată de tavan, cu care se spânzurase proprietarul. Am văzut-o cu ochii mei. Atâta ne mai rămăsese nouă, frânghia din pod cu care se spânzurase. Actorilor le era frică să doarmă în teatru, se temeau de stafii. Nu s-a întâmplat nimic niciodată, dar era teama asta, dacă toată lumea văzuse frânghia. Apoi am luat frânghia şi am ars-o", îşi aminteşte Calinciuc. La începutul carierei sale şi Mioarei Costache i-a povestit o actriţă că în Sala Maură a simţit o prezenţă malefică. Şi scenograful Gheorghe Mosorescu a auzit de povestea spânzuratului care bântuie teatrul: "Mai stăteam la discuţii cu fostul sufleor şi îmi mai povestea că propietarul casei s-ar fi spânzurat. Dar eu nu am dat importanţă".
Povestea nu este confirmată însă de şeful secţiei de artă a Muzeului Brăilei, Maria Stoica. Ea spune că este firesc să se audă tot felul de zgomote într-o casă veche şi că primul proprietar nu avea cum să se spânzure în podul casei, pentru că la momentul respectiv casa nu avea pod.
Cu toate acestea, mitul fantomei rămâne un mister.
O viaţă în slujba teatrului
Nicolae Calinciuc a fost primul magaziner al teatrului brăilean. Acum el are 86 de ani şi îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze de perioada 1949 - 1982, perioadă în care a fost magaziner principal în teatru. "Când am ajuns în teatru era doar o sală de cinematograf, după aceea au început schimbările. Era un cazan cu lemne care dădea căldură în sală şi scenei", povesteşte Calinciuc.
Prin 1952 a început modernizarea clădirii. "A fost aranjată scena cu duşumele, cu trape, cortina. Prima cortină era din pânză pictată, iar cea nouă era din pluş roşu. După cinci ani de activitate, de la 8.000 de waţi lumină în scenă, se foloseau 30.000 de waţi, iar dacă la început rezistenţa contra barelor era de 700 de kg, în '54 se puteau ridica două, trei tone", adaugă magazinerul.
Veronicăi Dobrin i s-a propus de trei ori să fie directorul teatrului şi a acceptat abia a patra oară
Veronica Dobrin, actualul director al Teatrului "Maria Filotti", a ajuns în Brăila prin căsătorie în 1960 şi de atunci teatrul a jucat un rol important în viaţa sa. Crede că a văzut aproape 70% dintre spectacolele puse vreodată pe scena brăileană. În perioada 1972 - 1979, când lucra la Consiliul Judeţean al Organizaţiei Pionierilor, a realizat multe acţiuni cu sprijinul teatrului, iar în perioada '79 - '80, când a început restaurarea teatrului, s-a implicat şi mai mult în viaţa acestei instituţii ca preşedinte al Consiliului Culturii şi ca membru al comisiei de restaurare. Veronica Dobrin făcea parte şi din comisia de vizionare a pieselor, dar urmărea în special respectarea procentului de piese din dramaturgia românească faţă de cele străine. În 1981, când directorul Dumitru Pâslaru a ieşit la pensie, i s-a propus prima dată să conducă destinele institiţiei, însă a refuzat, A preferat să se implice în descoperirea unui director bun. În acel an a venit ca director actorul Constantin Codrescu, el reuşind să aducă un suflu nou în viaţa dramaticului brăilean. În 1990, când teatrul a rămas iarăşi fără director, i s-a propus din nou funcţia şi a refuzat. În 1994 a revenit la conducerea Direcţiei pentru Cultură, apoi s-a pensionat. În anul 2000, când teatrul brăilean trecea iarăşi printr-o criză, primarul Anton Lungu i-a propus din nou funcţia de director al teatrului. "Am refuzat prima dată, dar la insistenţele primarului am acceptat pentru şase luni, până găsesc un director. De atunci au trecut nouă ani şi tot caut împreună cu administraţia un director. La o vârstă când alte femei se gândesc la pensie, eu am intrat într-un domeniu pentru care nu aveam pregătire universitară. Acest colectiv m-a acceptat şi am reuşit să mă adaptez acestei zone. Cred că m-a ajutat foarte mult experienţa de pedagog şi experienţa de a lucra cu toate categoriile de oameni. Ca director este important să nu te aprinzi la primul foc şi să nu dai atenţie bârfelor", a spus directorul Veronica Dobrin.
