Stăteam şi mă gândeam aşa, în timp ce mergeam cu autobuzul 2, cât de plictisitoare trebuie să fie viaţa pentru Ştefan Rădulescu. Oare cine l-o fi blestemat să aibă o existenţă atât de anostă? An de an, el face acelaşi lucru. Se înscrie la licitaţiile pentru împrăştierea laptelui şi cornului în şcoli, pe care le câştigă probabil înainte să se deschidă plicurile cu oferte. Păi, unde mai este suspansul, unde e plăcerea aia de a fi competitor, de a încerca să fii mai bun decât ceilalţi? Asta înseamnă să trăieşti, să fii viu: astăzi să pierzi, mâine să câştigi, după care să câştigi, poate, încă o săptămână la rând, dar apoi să urmeze iarăşi o înfrângere. Altfel, de ce te-ai mai trezi dimineaţa ca să pleci la firma pe care o conduci? Ştiu, ca să faci bani! Cât mai mulţi bani! Tone de bani! Milioane de munţi de bani! Da, bre, dar eu aici nu vorbeam despre bani, căci dacă, să zicem, eu aş câştiga mâine 500 de milioane de euro la Loto, cred aş ajunge de două ori mai rău decât Ştefan Rădulescu. Pur şi simplu nu aş mai avea pentru ce să mă agit. Să zicem că m-aş îngriji doar cum să îmi plasez banii prin bănci sau aiurea, dar oricât de mare ar fi criza economică şi oricât de mulţi rechini ar fi pe piaţă, tot nu cred că aş ajunge să mor de foame.
Din punctul meu de vedere, Ştefan Rădulescu este un blazat. Nu are nici suficient de mulţi bani încât să nu îi mai pese de nimic (cum este, de pildă, Warren Buffet din America, cu o avere de 45 de miliarde de dolari), dar nici atât de sărac încât să fie nevoit să intre în competiţie zi de zi. Ştefan Rădulescu levitează aşa, prin stratosferă, numărându-şi bruma de lovele.
