Hoţul de cai este, pentru întreaga operă a lui Fănuş Neagu, personajul-pattern. Invocat, evocat fragmentar, rămas doar în memoria urmaşilor, acoperit de legendă şi mit, hoţul de cai este personajul asupra căruia autorul dezvoltă o strategie epică specială. Apare în "Cantonul părăsit", în "Udma" dar şi în povestirea, aparent pentru copii, "Vrăbii-fluture". De asemenea, într-o imagine mai amplă şi mai complexă apare în primul roman, "Îngerul a strigat". Dar nu apare niciodată ca personaj principal. Apar doar reminiscenţe, amintiri, întâmplări fabuloase sau elemente de ascendenţă mitică şi nobiliară a autorului. Din astfel de "cioburi" ale unui vas spart se recompune imaginea durabilă şi esenţială a hoţului de cai, cea mai impunătoare imagine a unui personaj absent, comparabil cu imaginea lui Nechifor Lipan, celălalt mare personaj absent din literatura română contemporană, care a trăit şi el "idila om-cal", din romanul "Baltagul" de M. Sadoveanu. Hoţul de cai este, indiscutabil, o ipostază modernă şi metamorfozată a haiducului, cu pariuri literare mult mai adânci. Calul este, pe Ceair, simbolul frumuseţii. El reprezintă "onoarea Ceairului". Un hoţ de cai este, deci, îndrăgostit de frumos. Nici măcar nu îl interesează utilitatea cailor. De asemenea, hoţul de cai nu are patimă socială, el nu ia de la bogaţi şi dă la săraci. De la haiducii lui Panait Istrati, Fănuş Neagu a luat neastâmpărul şi dorul libertăţii, dar nu a luat nimic din patima justiţiară. Nimic justiţiar nu există în mentalitatea hoţului de cai evocat de Fănuş Neagu. Dimpotrivă, pentru o vreme, el este posesiv. El fură pentru sine. De aceea, calul furat este o formă de atingere a absolutului. Aceasta ar fi mândria lui tainică. Dacă acceptăm că hoţul de cai îşi raportează viaţa la o formă de existenţă a Frumosului pe Ceair, putem recunoaşte în el o ipostază, fie şi primară, a artistului. Neîndoielnic, hoţul de cai a devenit strămoşul mitic al autorului, retras în lumea povestirilor ca într-o ramă sau ca o povestire în povestire. Fănuş Neagu nu ar fi putut scrie niciodată o povestire ca "O noapte în bălţi", de Panait Istrati, nici "Fefeleaga", de Ion Agârbiceanu sau "Calul", povestirea de tinereţe a lui Marin Preda. Mai degrabă este la Fănuş Neagu, pulsând ca flăcările pe comori, patima orientală pentru cai. Povestea lui El Zorab din balada omonimă a lui George Coşbuc e mai potrivită şi mai apropiată de spiritul autorului. Numai Marin Preda în "Marele singuratic" şi Ştefan Bănulescu în "Cartea Milionarului" mai au, în literatura română din ultima jumătate de veac, această imagine fascinantă a calului văzut ca o zeitate a câmpiei. 
Povestea hoţului de cai a rămas povestea secretă, niciodată spusă până la capăt, mereu amânată, lăsată mereu în suspans. Ea rămâne cea mai frumoasă poveste a autorului, ca ultimul capitol din "Pseudo-kynegeticos", "cel mai plăcut pentru cititor", tocmai pentru că este nescris sau ca povestea mereu anunţată, niciodată spusă, a comisul Ioniţă din "Hanu Ancuţei" de M. Sadoveanu. Trebuie să vedem în imaginea hoţului de cai nu doar o relicvă a haiducului, ci şi o legendă a Ceairului. Adevărul constă în faptul că Bărăganul este singurul spaţiu literar românesc care, în plin secol al XX-lea, ca nicăieri în literatura română, evocă haiduci şi hoţi de cai, adică personaje care au făcut gloria baladelor populare româneşti până în secolul al XIX-lea. Prin această temă existentă nu numai la Fănuş Neagu, ci şi la Constantin Sandu-Aldea, întemeietorul literar al acestui spaţiu, şi la Panait Istrati, Vasile Voiculescu şi Ştefan Bănulescu ne raportăm la o foarte importantă temă a literaturilor balcanice.
Mai mult decât oricare altă povestire, "Pe Ceair" părea să fie aceea care să evoce, în sfârşit, tema hoţilor de cai, temă fabuloasă, despre un personaj care devenise un centru al operei de unde veneau de fiecare dată mesaje tainice de frumuseţe. Ceairul este "gura de rai în care are loc marele festin al sutelor de herghelii de cai", căci, după cum scrie memorabil autorul, "onoarea Ceairului sunt caii".
Dar, ca de fiecare dată, autorul doar deschide o nouă perspectivă asupra temei, apoi o părăseşte, lăsând să cadă peste ea faldurile grele ale alteia. Furtul cailor în Bărăgan este ultima formă, cu reminiscenţe de real şi fabulos, în care se reia, metamorfozată într-o aventură în istorie, tema vânătorii arhetipale. Hoţul de cai este situat fie departe în timp, la rădăcinile neamului autorului, fie în contemporaneitate. El nu este atât un personaj cât o funcţie, un rol. În povestirea "Vrăbii-fluture" hoţul de cai este situat în istorie, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în "Cantonul părăsit" este situat în anii dintre cele două războaie, ca şi în romanul "Îngerul a strigat" de altfel, iar în "Pe Ceair", în strictă actualitate, după câteva sugestii ale povestirii, spre sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut.
Personajele sunt "nepotul hoţului de cai", "nevasta hoţului de cai" sau "fata hoţului de cai". Primele trei romane au şi apărut, în urmă cu două decenii, cu supratitlul "Ţara hoţilor de cai". În Bărăgan, hoţul de cai este în afara legii, dar nu este cel care ilustrează Fărădelegea. Spre deosebire de legea străveche a Talionului sau legea balcanică a vechiului Kanun, pentru hoţul de cai nu există ideea de vinovăţie şi de răzbunare. Hoţul de cai devine, la Fănuş Neagu, un suprapersonaj la care autorul se raportează ca la cel ce dă sens frumuseţii existenţei în Balcania sau pe Ceair, căci aici "idila om-cal" este o "otravă dulce" iar calul este "un rudiment al lui Dumnezeu".
