"Şi femeile frumoase îmbătrânesc, nu-i aşa?", ne-am putea întreba parafrazând un faimos titlu de roman şi de film. Din păcate, aşa e, iar ridurile împânzite de timp pe chipul brăilencei Ileana Costin vorbesc elocvent despre efemeritatea frumuseţii fizice. Cândva, tare de mult, Ileana era considerată cea mai frumoasă domnişoară din regiunea Turnului Severin. Bărbaţii o admirau, iar la baluri şi seri dansante îi făceau complimente, spunându-i că seamănă leit cu Ingrid Bergman, marea stea a Hollywood-ului acelor ani. Acum, trupul Ileanei Costin poartă povara celor o sută de ani împliniţi pe 21 mai, chiar de ziua ei onomastică, de Sfinţii Constantin şi Elena. Mintea sa are, însă, limpezimea unui cristal ce oglindeşte, ca un refugiu faţă de neajunsurile trupului măcinat de boli şi dureri fizice, amintirile unei adolescenţe şi unei tinereţi idilice, trăite în minunaţii ani interbelici. Ajutată de fiica ei, Roxana, împreună cu care locuieşte într-un apartament de pe Str. Împăratul Traian, centenara ne-a povestit câteva crâmpeie din multele sale amintiri. Născută în 1909, la Turnu Severin, într-o familie înstărită, ea s-a bucurat de o copilărie lipsită de griji, până în momentele de cumpănă ale primului război mondial, când părinţii săi au fost obligaţi să se refugieze în Moldova, din calea armatei germane. "Ne pregăteam să fugim în Rusia, dar n-am mai făcut-o, fiindcă acolo a izbucnit bolşevismul. Din fericire, sprijinului militar franţuzesc, coordonat de generalul Henri Mathias Berthelot, a oprit înaintarea nemţilor, prin victoria de la Mărăşeşti", îşi aminteşte Ileana Costin. După război, familia a revenit acasă, iar pentru Ileana a urmat cea mai senină perioadă a vieţii sale. Deşi, potrivit cutumelor vremii, nu a fost trimisă la facultate, acest tip de educaţie fiindu-i rezervat fratelui său cu patru ani mai mare, tânăra domnişoară a primit lecţii de limbi străine şi maniere de la guvernanta sa. A mai învăţat arta culinară, broderia, a luat lecţii de pian şi a studiat arta conversaţiei, fără de care nu se concepeau discuţiile de salon din acei ani. "Faţă de ceea ce se întâmplă acum, erau alte vremuri, alte concepţii. Tinerii învăţau să fie respectuoşi şi manieraţi. Fratele meu era mai mare cu patru ani, dar îmi permitea să asist la discuţiile purtate cu colegii de liceu care îl vizitau acasă. Erau discuţii absolut fascinante, pline de patriotism, despre cum vedea fiecare dintre ei viitorul patriei şi soluţiile pentru rezolvarea problemelor cu care se confrunta ţara. Din rândul tinerilor de liceu de atunci se alegeau viitorii intelectuali, cei ce conduceau destinele naţiunii. Fratele meu a ajuns diplomat de carieră, pe vremea lui Titulescu", ne-a povestit Ileana Costin.
După luna de miere a venit calvarul regimului comunist
În ciuda frumuseţii şi a educaţiei sale, tânăra avea să se mărite târziu, fiindcă eticheta vremii nu permitea domnişoarelor din înalta societate să accepte curtea oricui. Trebuia o partidă bună, un bărbat cu condiţie socială şi materială, ale cărui calităţi să fie, în primul rând, pe placul părinţilor fetei. Alesul s-a dovedit a fi comandorul de marină Constantin Costin, care venise în Turnu Severin, în 1946, cu misiunea să demineze porţiunea de fluviu unde urma să se construiască termocentrala Porţile de Fier. Chipeşul ofiţer avea faima unui erou de război, după ce reuşise să salveze sute de vieţi, repatriind cu canoniera "Ghiculescu", sub barajul de foc inamic, o parte dintre militarii români blocaţi pe frontul de la Sevastopol. Pentru bravura acelei misiuni fusese decorat cu ordinul "Mihai Viteazul", iar cariera lui în marina regală părea să aibă un viitor strălucit. Tocmai de aceea, când a ajuns în Turnu Severin, a fost asaltat de peţitoare dornice să îi prezinte domnişoarele de familie bună. El a ales-o, însă, pe Ileana, cu care s-a întâlnit întâmplător pe un bulevard al oraşului. Fiind acceptat de familia acesteia, căsătoria s-a consemnat repede, având toate premisele să fie una cât se poate de fericită. Numai că fericirea avea să dureze doar vreo doi ani. Doi ani frumoşi în care - îşi aminteşte Ileana - ea şi soţul său obişnuiau să se plimbe cu caiacul pe Dunăre, în răcoarea serilor de vară. În '48 s-a născut fiica lor, Roxana. Apoi, viaţa familiei Costin a luat o turnură dramatică. Accensiunea rapidă la putere a comuniştilor a făcut din eroul Constantin Costin, criminalul de război Constantin Costin. În accepţiunea noului regim, acesta purta vina capitală de a fi luptat contra Uniunii Sovietice, în cadrul marinei regale. Comandorul a fost arestat şi trimis în închisoarea de la Aiud. Doi ani mai târziu a ieşit din închisoare, însă nu avea să se bucure prea mult de libertate. La începutul anilor '50, familia Costin a primit ordin de deportare, purtând stigmatul duşmanilor de clasă: el luptător împotriva sovieticilor, ea fiica fostului preşedinte al filialei din Turnu Severin a Partidului Liberal. Într-o noapte de Rusalii, au fost urcaţi în vagonul unui tren de transport vite, fără să primească explicaţii şi fără să li se permită să îşi ia bagaje voluminoase. "Vagoanele nu aveau ferestre şi nu ştiam încotro mergem. Sufeream teribil de sete şi credeam cu toţii că o să ajungem în Siberia şi că urmează să fim exterminaţi. Trenul a oprit, însă, în gara Călăraşi, unde Crucea Roşie ne-a oferit lapte praf şi pături. Apoi a mai mers câţiva kilometri, iar la marginea unei liziere de salcâmi ni s-a ordonat să coborâm. Eram în inima Bărăganului şi acolo urma să avem domiciliu forţat, vreme de cinci ani", ne-a povestit centenara Ileana Costin. Fiica acesteia, Roxana, împlinise abia patru ani când a făcut acea terifiantă călătorie cu trenul, iar în mintea sa de copil avea să se întipărească o imagine pentru toată viaţa: "Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am văzut când am coborât din vagon, în puterea nopţii, a fost o pereche de coarne ale unui bou ce trăgea un car plin de rogojini. Coarnele acelea strălucind în lumina lunii mi se păreau ireale şi înfricoşătoare şi am înţeles atunci, cât puteam eu să înţeleg, că ni se întâmplă ceva foarte rău, mie şi părinţilor mei", ne-a spus Roxana Costin.
O viaţă de privaţiuni trăită cu demnitate
În acea primă noapte şi în multe nopţi după aceea, familiile de deportaţi s-au adăpostit sub rogojini, în bordeie săpate în pământ. Apoi, şi-au ridicat căsuţe cu câte o cameră şi o bucătărie. Bărbaţii au fost trimişi să adune stuf pentru acoperişuri, iar femeile au ieşit la muncă obligatorie, la cules bumbac. Fără medicamente, chinuiţi de ţânţari şi epuizaţi de muncile grele prestate sub arşiţa soarelui, mulţi dintre deportaţi şi-au găsit sfârşitul. Familia Ilenei Costin a supravieţuit, deşi soţul, slăbit de bătăile încasate în închisoare, s-a îmbolnăvit de febră tifoidă. După cinci ani, au fost scoşi din regimul de domiciliu obligatoriu şi s-au putut muta la Călăraşi. De acolo, au ajuns la Brăila, pentru a fi mai aproape de rudele din Bucureşti. În ciuda faptului că locuia lângă Dunăre, fostul comandor din marina regală nu a fost acceptat în flotila fluvială a regimului comunist, fiind nevoit să accepte o slujbă în construcţii. În 1981, s-a stins din viaţă, sărac şi ignorat de poporul pentru care a înfăptuit actele de eroism de la Sevastopol. Ileana Costin a continuat lupta cu privaţiunile vieţii, înfruntând tăvălugul anilor cu demnitatea inoculată de educaţia vremurilor iremediabil pierdute, din timpul copilăriei şi adolescenţei sale. De câteva zile, ea a intrat în grupul restrâns al centenarilor din oraşul nostru, urcând la zece numărul brăilenilor care au reuşit să-şi schimbe prefixul, adăugând o a treia cifră la numărul anilor ce le măsoară vârsta.
