- Vorbiţi-ne puţin despre dumneavoastră. Din ce an sunteţi preşedintele acestei asociaţii? Care au fost motivele care v-au determinat să vă angajaţi în a fi la conducerea ei?
- Provin dintr-o familie de intelectuali (din păcate...), născuţi dincolo de Prut, la Chişinău. Mama a fost absolventă de Conservator, secţia Pian, însă tata nu a apucat să facă decât 3 ani la ASE Bucureşti - era România Mare pe atunci - din pricina declanşării celui de-al doilea Război Mondial. În 1944 s-au refugiat în România, în zona Banatului, comuna Lovrin, judeţul Timiş. Pe 18 iunie 1951 (de Rusalii) am fost sculaţi noaptea la ora 2.30 şi am fost urcaţi în bow-vagon - eu aveam 5 ani, sora mea avea 10 ani, tata nefiind cu noi, deoarece era anchetat de Securitate pentru simplul motiv că nu-l găsiseră pe unchiul meu, fratele tatei, unchiul Vladimir, un anticomunist convins. În final, acest unchi al meu a fost dat dispărut - n-am ştiut niciodată cum a murit! - iar tata a venit în 1953 după noi, după 2 săptămâni de căutare. Aşadar, am fost deportaţi în Bărăgan, la 7 km de Brăila, în comuna Zagna-Vădeni, după o "plimbare" de circa o săptămână în bow-vagon, cu soldat la spate. Ne-au impus domiciliu obligatoriu acolo. După ridicarea restricţiilor domiciliare, în 1955, ne-am mutat în Brăila, deoarece în zona de unde am fost ridicaţi totul se naţionalizase. Ne-am integrat fantastic de greu în societate, având mereu stigmatul de foşti deportaţi. În Brăila, cei ca noi erau consideraţi "bandiţi", "duşmani ai poporului". De pildă, eu şi sora mea nu am putut face liceul decât la seral. La admiterea în facultate ne-am lovit de aceeaşi "origine nesănătoasă"... Oricum, eu am devenit cap de familie la 17-18 ani, întrucât părinţii mei, măcinaţi de boli şi de permanentele incursiuni ale Securităţii, chiar şi în Brăila, trebuiau atent supravegheaţi... Părinţii mei s-au stins din viaţă prematur. După Revoluţie, odată cu înfiinţarea AFDPR-ului la Brăila, am ajutat cât am putut această asociaţie, cu mobilier, fişete etc. Din 2003 am fost ales consilier în cadrul asociaţiei şi am devenit un apropiat al Comitetului de conducere. Am întâlnit oameni superbi, extraordinari, foşti deţinuţi politici mai cu seamă, dar încet-încet sănătatea acestora se înrăutăţea. Pecetea anilor grei de temniţă, anchetele sălbatice îşi puseseră amprenta, iar eu devenisem, în accepţiunea acestor oameni, viitorul. În august 2006 am fost ales în unanimitate preşedintele asociaţiei - filiala Brăila.
- Când s-a înfiinţat asociaţia şi care este rolul ei? În afară de arhivare, de ţinerea unei evidenţe care să ducă la recuperarea adevărului istoric, asociaţia a avut în vedere şi un altfel de rol? Ne gândim, evident, la cei rămaşi în viaţă, la oameni, la problemele lor... S-a făcut ceva pentru ei?
- Asociaţia Naţională a Foştilor Deţinuţi Politici Români s-a constituit pe 2 ianuarie 1990, la iniţiativa celui care avea să fie preşedintele nostru 18 ani consecutiv, Constantin Ticu Dumitrescu. Deci, el a fost fondatorul asociaţiei. Rolul filialei din Brăila, asemenea celorlalte din ţară - 41 la număr - , este de a lupta pentru adevăr, de a spune ce a însemnat genocidul comunist, "holocaustul" la care am fost supuşi... mai mult decât atât, vrem şi luptăm pentru aceasta, de a face cunoscute generaţiilor următoare ororile comunismului atroce, concepţiile lor distructive izvorâte din modelul tiraniei sovietice, staliniste, prin înfiinţarea de temniţe şi gulaguri unde au fost ucişi, exterminaţi toţi cei care s-au împotrivit comunismului. Pilduitor este faptul că noi, AFDPR Brăila, de-a lungul anilor, mai precis între 1993 şi 2005, am ridicat şi am sfinţit un număr de 6 monumente răspândite în judeţ şi în municipiu: - comuna Dudeşti, pentru cei deportaţi în comuna Bumbăcari; - în satul Baldoveneşti, pentru cei aruncaţi în comuna Zagna-Vădeni; - la Însurăţei, vizavi de popasul Dropia, în memoria celor deportaţi în comuna Rubla, printre care s-a numărat şi marele OM Corneliu Coposu; - la Urleasca, pentru cei deportaţi în comuna Măzăreni; - pe malul drept al Dunării, în dreptul fostei fabrici Stânca, este monumentul ridicat în memoria deţinuţilor politici exterminaţi în lagărele de muncă comuniste din Băndoiu, Grădina Saivane, Salcia, Stoeneşti, Strâmba - foarte mulţi aflaţi în gropi comune, în morminte fără cruce. Unul dintre supravieţuitorii acestor lagăre este şi actualul preşedinte al AFDPR, Octav Bjoza. În parcul Monument, chiar la intrare, s-a ridicat şi s-a sfinţit un monument în memoria martirilor brăileni, de pretutindeni, dispăruţi sub dictatura comunistă în perioada 1945-1989. Lumea trebuie să ştie că toate aceste localităţi, înfiinţate cu prilejul deportărilor, au fost rase de pe faţa pământului - culmea! - chiar într-o zi sfântă, de Rusalii, pentru a se şterge orice urmă a abuzurilor. Întrucât majoritatea membrilor noştri au vârste înaintate, venim în sprijinul acestora cu diverse prestaţii, înfruntând aparatul birocratic, prin distribuirea de abonamente de transport urban gratuit, adeverinţe, agreate de forurile locale, prevăzute în legile care repară cât de cât suferinţele din vremea dictaturii. În plus, încercăm să rezolvăm alte necazuri cu care aceştia se confruntă zi de zi.
"Cele mai inumane închisori, cu torţionari extrem de zeloşi, au fost la Aiud, Gherla, Galaţi"
- Ştim că asociaţia cuprinde mai multe categorii de victime ale comunismului. Care sunt acestea? Beneficiază toţi de aceleaşi drepturi?
- Categoriile de victime ale aparatului securisto-comunist sunt foştii deţinuţi politici şi strămutaţii, conform DL. 118/1990 şi refugiaţii din motive etnice - maghiari, ţigani, basarabeni etc - conform Legii 189/2000. Trebuie subliniat că aceştia au trebuit să abandoneze casă, masă, de frica Siberiei sau prigoanei la care au fost supuşi.
- O să ne oprim pentru început la deţinuţii politici... Am înţeles că mai sunt foarte puţini în viaţă, în jur de 70. Vorbiţi-ne despre ei. În ce perioade ale regimului comunist au suferit condamnări şi unde le-au executat? În ce locuri regimul de detenţie a fost cel mai dur?
- La Brăila, ca de altfel în toată ţara, numărul foştilor deţinuţi politici a scăzut dramatic. Dacă în 1990 erau în jur de 95.000, azi avem în jur de 4.000 la nivel de ţară, iar la noi, în Brăila, mai avem 69 de oameni. Vă daţi seama de o asemenea rată a mortalităţii? Prigoana acestora s-a desfăşurat în perioada anilor 1950-1960, perioada cea mai tulbure a istoriei recente a României, când regimul lui Dej, Ana Pauker întemniţa pe bandă rulantă, din faşă, pe toţi care exprimau opinii contrare regimului, arestând chiar şi foarte mulţi elevi de liceu, unii sub 18 ani! Toate aceste închisori au fost cu regim neomenesc, draconic, dar cele mai inumane, cu torţionari extrem de zeloşi, au fost la Aiud, Gherla, Galaţi. Una peste alta, nici la Jilava sau Poarta Albă nu erau mai umani, atrocităţile şi crimele se ţineau lanţ, adevărate crime împotriva umanităţii.
"Constantin Ticu Dumitrescu era ceea ce se numeşte un om fabulos"
- Care sunt în momentul de faţă perspectivele asociaţiei? Se leagă speranţele dumneavoastră de un anumit tip de regim politic sau, pur şi simplu, de o clasă politică conştientă şi direct interesată în a face reparaţii morale şi materiale care să repună trecutul în acord cu prezentul?
- Perspectivele asociaţiei, care este nealiniată politic, dar cu vederi clare anticomuniste - logic! -, se leagă de conştientizarea actualei şi viitoarei clase politice. Clasa politică românească trebuie să înţeleagă că aceşti oameni care s-au opus regimului trecut - nu într-un moment de entuziasm, ci de-a lungul unor ani mulţi şi grei, de temniţe şi gulaguri - îndurând pentru aceasta anchete, torturi, deportări, nu constituie o cantitate neglijabilă, ci din contră. Noi reprezentăm un organism viu, care nu a ieşit până acum niciodată în stradă pentru a-şi apăra drepturile legitime şi morale, dar dacă numai aşa putem aminti autorităţilor şi instituţiilor statului că existăm vom fi obligaţi să o facem.
-Vorbiţi-ne despre Constantin Ticu Dumitrescu. Ştim că l-aţi cunoscut. Mai e cineva acum care-i continuă munca?
- Constantin Ticu Dumitrescu era ceea ce se numeşte un om fabulos. Cuvintele sunt prea sărace ca să-l poată defini. Trec peste datele biografice, funcţiile, astea se cunosc... Am avut marea şansă şi onoare să-l cunosc personal şi mă pot mândri că o parte din viaţa mea am fost contemporan cu acest om. Era de o francheţe fantastică, cu un discurs răspicat, decent... niciodată n-a jignit pe nimeni, dar nici nu a făcut compromisuri cocoloşind pe cineva. Au fost situaţii când a dat exemple concrete de colaboratori ai Securităţii cu ei de faţă şi chiar dacă discursul său dura o oră sau două în sală nu se auzea nici musca. Când am participat la primul meu Congres, în 2007, în calitate de preşedinte, am fost pus în situaţia de a fi încurajat, luând cuvântul în plen, de însuşi Constantin Ticu Dumitrescu, sugerând sălii să mă aplaude. Un astfel de om era... În 2008, în septembrie, cu trei luni înainte de a se stinge, a cerut permisiunea de a conduce lucrările Congresului stând pe un scaun, spunându-ne că în ultimele 6 luni nu făcuse altceva decât să se lupte pentru drepturile noastre. Era vorba de dublarea indemnizaţiilor, lucru de neimaginat acum.
Aş mai vrea să scot un episod în evidenţă, şi anume autograful personalizat pe una din lucrările sale, publicate la acea vreme în trei părţi. Mi-a înmânat-o, de asemenea, în plen, la finalul lucrărilor, sfătuindu-mă să am grijă de asociaţie în continuare. Avea o mare preocupare în acest sens. Se poate vorbi la infinit despre Constantin Ticu Dumitrescu...
Misiunea celui care l-a înlocuit, Octav Bjoze, un inginer din Braşov, este foarte dificilă... Primul motiv: să vii după Constantin Ticu Dumitrescu nu este uşor, este foarte foarte greu. Dar viaţa merge înainte... Să vă dau un exemplu de atitudine: după decesul lui Constantin Ticu Dumitrescu, actuala conducere n-a reuşit într-un an să fie primită de conducerea superioară a statului (preşedinte, premier, ministrul muncii, ministrul sănătăţii). Ticu Dumitrescu le dădea termen cam 48 de ore.
- Ce tip de tragedie au trăit celelalte categorii de victime în afară de deţinuţii politici?
- În afara deţinuţilor politici, asociaţia mai are în rândurile sale foştii deportaţi sau strămutaţii, refugiaţii, fiecare cu istoria sa. Comună le este îndurarea acestor suferinţe cumplite, pentru că nu este uşor într-o singură viaţă să-ţi abandonezi agoniseala plecând într-o direcţie necunoscută, luând-o mereu şi mereu de la capăt. Mai sunt, de asemenea, şi urmaşii - soţii supravieţuitori, cum prevede legiuitorul -, segment de populaţie de regulă feminin, care este în prim-planul preocupărilor noastre, deoarece, nu în puţine cazuri, indemnizaţia este singurul lor venit.
- V-am spus că avem în intenţie să facem nişte "portrete" individuale sau colective în care aceşti oameni să vorbească despre ei, să povestească pur şi simplu. Sperăm să le putem cuprinde într-o carte. Credem că aceşti oameni trebuie şi merită să fie cunoscuţi mai ales pe acest fond de dezinteres total al unei societăţi româneşti intrate parcă în amorţeală. Şi cum mulţi dintre ei au dispărut, sperăm să rămână simbolul. Foştii deţinuţi politici au trecut altfel decât ceilalţi prin experienţa comunismului şi sunt nişte mărturii vii. Nu trebuie să uităm să-i respectăm. Întrebare: cum ne veţi ajuta în acest sens?
- Una dintre priorităţile mele de la învestitură a fost să fiu deschis la dialog, să am o colaborare strânsă cu presa şi cred că, în parte, mi-a reuşit. Se poate pune întrebarea "de ce?". Răspunsul este simplu: suntem datori să facem cunoscută tinerilor experienţa dură prin care am trecut şi, dacă tot am supravieţuit, nu dorim ca această pagină neagră a istoriei să se mai repete vreodată. Vrem să clădim modele adevărate, gen fostul nostru preşedinte. Dorim să le vorbim celor din şcoli la lecţiile de istorie - am început deja la Găiseanca - despre experienţa cruntă prin care am trecut noi, deci miza este enormă. În final, dorim să ne facem cunoscuţi în continuare, suntem dispuşi la dialog, la întâlniri, altfel spus ne sunteţi dragi voi toţi cei pe care vă preocupă acest subiect trist.
