Anul acesta se împlinesc fix 30 de ani de când am terminat facultatea. Una grea, în urma căreia am primit o diplomă, extrem de valoroasă la nivel oficial, dar aproape zero practic. Și asta pentru că, din cunoștințele acumulate în lungii ani de studiu, o cantitate infimă mai era relevantă în noul context de pe piața muncii. Fabricile și uzinele se închideau pe bandă rulantă, inginerii deveniseră, cumva, paria societății.
În grupa mea am absolvit 22. După un an, doar 4 lucrau în inginerie. Ceilalți ne-am împrăștiat ca potârnichile prin comerț, agricultură, învățământ, protecție socială etc. Toți am luat-o de la zero, unii cu a doua facultate, alții prin reconversie profesională.
În anii aceia, ziua mea de lucru însemna minim 12 ore, de multe ori și în weekend, 8 efectiv la muncă, restul în cursuri, perfecționări, workshop-uri, studiu individual. Eram însă tânără, aveam energie să dau și altora, dar, cel mai important, zbaterea aceea avea o motivație, inclusiv financiară, și un sens foarte clar - să ne ridicăm deasupra haosului.
Și, ușor-ușor, ne-am ridicat. Dar piața muncii a avut răbdare cu noi, sau poate noi nu eram atât de grăbiți, dar, foarte important, sarcinile și responsabilități creșteau progresiv. Evident că și salariile. Și, cumva, în plină degringoladă, găseam un echilibru noi cu noi și între noi.
Astăzi, piața muncii este din nou în haos. Lumea este în haos. Toți vrem mult, dar... ne lipsește răbdarea.
Învățământul superior și astăzi este incapabil să țină pasul cu realitatea muncii, absolvenții ies din facultate la fel de debusolați și nepregătiți ca noi, acum 30 de ani.
Față de generația noastră însă, care, mai degrabă, găsea un ac în carul cu fân decât un loc de muncă, pentru ei, oferta este copleșitoare, site-urile aproape se prăbușesc sub numărul mare de posturi scoase la concurs. Și atunci, de ce rămâne în continuare rata șomajului atât de mare în rândul tinerilor de până în 25 de ani sau de ce își schimbă tânăra generație atât de des job-ul?
Simplu... angajatorii nu mai au răbdare să îi crească, frumos, încet și sigur, ei nu mai au răbdare să crească încet, frumos și sigur. Din afară, eu așa văd piața muncii – ca un joc al șoarecelui cu pisica, miza fiind care pe cine prinde la înghesuială. De prea puține ori își dau mâna la finalul cursei, de cele mai multe ori se smotocesc bine și se despart.
Aruncați un ochi pe site-urile de recrutare și o să vedeți că am dreptate. Numeri pe degetele de la o mână posturi care anunță că angajează absolvenți. Și punct. Toți angajatorii caută juniori cu minim 3 ani experiență, iar dacă analizezi cerințele, doar fursecuri n-ar trebui să știe să facă bieții copii. Unde să acumuleze experiența aceasta? Evident că doar lucrând încă din facultate, asumându-și în paralel cu învățătura responsabilitățile unei slujbe, de cele mai multe ori cu normă întreagă. Și apoi ne mirăm: vai, cât a crescut abandonul școlar în universități!
Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru că, deși fac astfel de sacrificii și adună anii aceia de experiență încă de pe băncile școlii, pe un salariu de mai nimic, la absolvire se angajează ca juniori și încep din nou aproape de la zero – salariile juniorilor cu studii superioare sunt, de cele mai multe ori, pe același palier cu cele ale necalificaților din construcții.
Vă îndemn, iar, dați o căutare pe site-urile specializate și o să vedeți câte posturi de juniori cu studii superioare și minim 3 ani experiență sunt listate cu minimul pe economie, nu cu minimul din construcții.
Dar... s-a creat șablonul acesta: tinerii au pretenții exagerate.
Categoric, sunt și tineri care sar calul, și nu doar în privința salariului. Și tot categoric, sunt angajatori care țin cu dinții de fiecare leuț din profit și își conduc afacerile pe principiul: munca e pentru toți, profitul doar pentru unii. Dar, în același timp, sunt incredibil de mulți tineri cerebrali, onești, ancorați în realitate, și angajatori dornici să îi crească. Doar că, în haosul prezentului, în care statul parcă și-a făcut o misiune din a pune tot mai multă presiune pe muncă și pe mediul privat, și lor le e la fel de greu să-și crească frumos pruncii, exact cum și nouă ne e cu cei de acasă. Singura diferență este că acasă ni-i creștem de la zero, ei îi vor abia de la 3 ani.
