O să vorbesc despre adolescenţă şi iubire. O să vorbesc despre ceea ce unii dintre voi, oamenii mari, uitaţi. O să vorbesc despre momentele în care spontaneitatea e la putere şi, în afară de tine, nimeni nu te poate salva.
Încep prin a da un sfat: urmează-ţi inima, apoi capul. Mi-am demonstrat de atât de multe ori că, deşi nu îmi asigură tot timpul o reuşită, dacă iau deciziile pe care şi inima le ia, atunci sunt mult mai mulţumită decât atunci când fac ce îmi spune conştiinţa. Sunt adolescenţi, poate nu mulţi, poate mai mulţi decât mă aştept, care aşa fac şi au mai puţine probleme, sunt mai mulţumiţi de ei, au inima împăcată şi sunt mai lipsiţi de griji. Deşi, uneori, efectul poate fi şi... invers. Depinde de atitudinea pe care o ai, de problema pe care o abordezi şi, bineînţeles, de decizia pe care o CREZI corectă.
Continui prin a ţipa la voi, la maturii de zi cu zi, care uitaţi pur şi simplu de noi, de sentimentele noastre, de dorinţa noastră de a trăi fiecare clipă, de a simţi adrenalina pulsând în vene, de a încălca reguli. Aţi uitat că şi voi eraţi la fel, că vă plăcea să vă distraţi şi în timpul săptămânii, nu doar în weekend-uri. Aţi uitat că o jumătate de oră nu vă era îndeajuns că să simţiţi aerul curat şi mângâierile soarelui. Acum tot ce puteţi face este să staţi pe aici, pe undeva, să comentaţi despre "un nu-ştiu-care ins dintr-un nu-ştiu-care loc care are nu-ştiu-ce" mai bun decât al vostru.
Poate că nu m-ar enerva aşa de tare atitudinea asta, dar simplul fapt că nu puteţi fi cinstiţi (majoritatea), că nu puteţi avea un dram de sinceritate, mă scârbeşte de-a dreptul. De ce sunteţi tentaţi să minţiţi şi să ne trataţi cu o aparentă indiferenţă?
Acum urmează o dorinţă pe care chiar trebuie să o auziţi: lăsaţi-ne să luăm singuri decizii, să avem propriile principii, să avem propriile păreri şi propriile sentimente. Nu ne mai sugeraţi ce să simţim, ce să facem şi cum să facem. Ne place să ne trăim adolescenţa pentru că acum e diferit de cealaltă parte a vieţii, de copilărie: suntem o idee mai independenţi sau cel puţin, vrem să fim. Nu cred că "a-ţi lua lumea-n cap" e echivalent cu a petrece mai mult timp cu prietenii şi a avea un cuvânt de spus. Nu. Aia îmi pare a fi... dorinţă. Dorinţa de a scăpa de sub "braţele protectoare" ale voastre.
În ochii voştri, a ne ţine sub aripă înseamnă să ne apăraţi de "prin ce aţi trecut voi". Dar nu ne puteţi apăra pentru totdeauna. Tot ce faceţi este să ne împiedicaţi să zburăm, să plecăm, să scăpăm.
