Mi-ar face mare plăcere să mărturisesc tot ce mi-a invadat mintea atunci când am ajuns să conştientizez că există un sfârşit al povestirilor pariziene şi al comentariilor Mauriac. Dar nu o să fac asta, pentru că nu asta mă frământă sau poate că încă nu e timpul. Asta nu am de unde şti.
Ceea ce pot spune că mi-a rămas întipărit undeva este relaţia pe care poate nu am avut-o niciodată la modul ore în şir de discuţii, schimb de cărţi ori lucru intens pentru olimpiadă. Relaţia pe care am avut cu acest profesor a fost una diferită, bazată pe întrebări curioase şi răspunsuri aşteptate cu zâmbetul pe buze. Nu am avut o relaţie ca acelea cotidiene, obişnuite, în care uneori te simţi obligat să spui ceva, să întrebi de cursul lucrurilor, să vorbeşti despre lucruri atât de fixe, încât să nu mai ai comentarii de făcut. Şocul unui astfel de eveniment m-a implicat moral mai mult în conştientizarea raportului elev- profesor şi mai apoi om-om. Probabil elevii tind să empatizeze...cu ce? Cu situaţia în care sistemul lor de valori a fost luat pe nepregătite!?
Astfel, îmi vine greu a înţelege seriozitatea din spatele fiecărei glume, pasiunea din spatele fiecărui răspuns dat, scopul fiecărei aprecieri făcute. Îmi e greu poate să văd omul din spatele măştii. Nu ştiu dacă ăsta e miezul problemei, dar cu siguranţă asta mi-a pus cele mai multe semne de întrebare. Cum să înţeleg destinul unui om, cum să ajung să cunosc un om din prisma unui singur unghi? Învăţând şi primind tot ceea ce acea persoană ne oferă ori ne-a oferit. Acceptând cu responsabilitate tot ceea ce a trimis, tot ceea ce a gândit spre noi. Preluând detaliile care au meritat atenţie, continuând planurile făcute împreună, crezând în secret în aceleaşi lucruri. În sinea mea, asta îmi spun. Ca să pot accepta dispariţia unui om trebuie să rămân ataşată de micile lucuri unice care mă leagă de acea persoană, să continui să înţeleg modul de a se raporta la ceilalţi şi la nevoile lor. Şi atât timp cât aceste lucruri se regăsesc în pasiunile mele, atunci sunt gata să accept, dar nu să judec, gata să păstrez acele lucruri, să le gândesc, să le înţeleg şi să le continui.
Gata să păstrez şi să continui
Ar fi chiar normal să rememorez amintirile plăcute, momentele inedite, sfaturile primite. Probabil nu ar suna deloc patetic să dau în vileag pasiunea şi emoţia pe care o simţeam în puţinele momente de sinceritate, dincolo de social.
