Cibu a simţit toate aceste lucruri şi, cum ziceam, a ales fuga sănătoasă, noncombatul. La anii lui, Cibu se află în situaţia unui om care nu are ce pierde. Are sacii bine aşezaţi în căruţă, serviciu bine plătit până în 2012, ca senator, aşa că nu văd cum şi în ce fel l-ar afecta o eventuală lovitură de palat dată de colegii lui care până mai ieri îi culegeau cu grijă scamele de pe sacou. În locul lui Cibu eu aş fi candidat, chit că ştiam că voi fi tocat, sabotat, înjunghiat mişeleşte. Da, mi-aş fi depus candidatura în mod oficial şi m-aş fi prezentat la alegeri să îi privesc în faţă, să-i văd cum sar 10 pe mine ca să fie siguri că mă termină definitiv. Iar la final, oricât de lovit aş fi fost tot aş fi găsit putere să mă ridic şi să-i întrebi „Doar atât puteţi, băieţi?"
Dar eu nu sunt Cibu, aşa cum nici Cibu nu va putea fi niciodată ca mine. Cibu va rămâne în istoria recentă a liberalilor brăileni drept preşedintele (fie el şi interimar) care nu a avut curajul să moară demn, cu capul sus şi pumnul strâns, adânc înfipt în beregata unuia dintre cei mulţi care s-au înghesuit să-l calce în picioare mişeleşte. După ce a fost umilit în iunie 2008 de nenea Simi la alegerile pentru primărie, iar mai apoi s-a făcut de râs clasându-se pe locul al III-lea în Colegiul 2, la parlamentare (după Dragomir şi Mitroi), acum era momentul ca domnu' Cibu să rămână în conştiinţa colectivă drept omul care şi-a umilit călăii, sfidându-i elegant în timp ce era căpăcit din toate poziţiile.
