Unei maimute i se pune o pensula la indemina si ea deseneaza gratiile custii in care este inchisa. Un om ia o pensula si deseneaza gratiile custii in care traieste.
Cind traiesti in dezordine (cind "simti" haosul) te incearca voluptatea neantului, a exploziei universale. In contra nonsensului lumii devii o fiinta a pasiunii. Nimicul in fata caruia ceilalti capituleaza (prin apatie in fata abjectului motor progresist al prezentului, prin implozie lasa ) devine pentru tine forta a dorintelor, pulsiune exoterma care se dizolva in energia lumii.
Forma eroic-moderna in care este sublimata aceasta pulsiune este iubirea. Eroica pentru ca, astazi, iubirea nu este decit o simulare amoroasa, o supradimensionare a cererii si ofertei, dar care nu mai inseamna destin. Libera oferta a sexului si extenuarea generata de exces au condus la imaginea iubirii ca pilula-supliment pentru un deficit cronic de afectiune. Abundenta, chiar si cea de sens - sexul nu e obscen in sine, ci abia revelarea sa - oboseste si, in cele din urma, plictiseste. Nu mai exista necesitatea unui ceremonial, a unei initieri ritualice, jocul semnelor si al aparentelor s-a topit intr-o lene disoluta (spre deosebire de cea metafizica, din care se subintelege totusi un progres existential).
Din aceasta gifiiala colectiva se naste o hegemonie a blazarii, care nu poate fi rasturnata decit printr-o revolutie a discursului amoros (seductia este, ca principiu activ al iubirii, discursiva). In forma sa elevata acesta se transforma in roman (iubirea este o opera literara). Cam asta se intimpla in cazul romanului - poem "Lolita", al lui Nabokov.
Acesta si-a electrizat congenerii nu atit prin subiectul ales cit, mai ales, prin faptul ca le pune acestora in fata o oglinda (desi intentiile sale nu au fost unele moralizatoare, ci mai degraba voluptos estetice - asta incearca cel putin Nabokov sa ne faca sa credem). Pasiunea salbatica, nebuneasca a unui barbat matur pentru o fetita de doisprezece ani constituie pretextul reinventarii discursului amoros. Al unei revolutii si in sensul revenirii la punctul de plecare, pentru ca aceasta atractie perversa este, de fapt, o intoarcere la o iubire-cuib, la o iubire mitica, originara.
Lo - Li - Ta
Romanul este un poem, un cint: Lo - Li - Ta, dar intonatia nu este liturgica, ci pagina. Un cint in cheie ironica, textul fiind invelit intr-o scinteietoare manta gogoliana. Aceasta lipsa de incruntare pe care o presupune jocul (mai ales cel al seductiei) asaza (dar asta se va vadi mai tirziu, poemul fiind unul criptat ) destinul eroului nostru cu nume imposibil (Humboldt Humboldt!) intr-un creuzet purificator.
Lolita. Lolita este un copil, e drept, dar de trei ori copil : Lo, Lola, Dolly. Este senzuala, seducatoare, feminina - dar nu inocenta (lui H.H. putin ii pasa de asta! ). De altfel, el este convins ca ea a fost cea care l-a sedus. Lipsa de curatenie a Lolitei, fie ea spirituala, ori chiar fizica si denuntata deseori de H.H., nu-l fac pe acesta sa o doreasca mai putin. Se supune capriciilor si cruzimii de care copiii se fac deseori vinovati cu voluptate, fara a ezita sa uzeze de jocul cererii si al ofertei pentru obtinerea juisarii sale, facind din cea feminina doar expresia ironica a extazului sau. Constient, H.H. transforma un obiect sexual intr-unul fatal. Caci, neputindu-se visa decit pe sine, Lolita ii refuza acestuia metamorfoza reversibilitatii sexelor, pe care o presupune, pina la urma, iubirea. Si, cu forta centrifuga a geniului sau de obiect, il expulzeaza pe H.H. pe orbita deznadejdii, a fatalitatii.
H.H nu este un inocent. Dar nici nu este o aberatie a lumii, o excrescenta pe sfericitatea ei virtuoasa, ci o expresie a ei. Atunci cind el calatoreste, initiatic, cu Lolita, nu fuge "de lume" ci se ascunde "in lume". Si cum sa nu reuseasca asta, cind lumea e construita asa si nu altfel : nu viciul e blamat, ci lipsa lui de estetica, afisarea lui, neindeminarea in ascunderea sa. Fatarnica, lumea il imbratiseaza cind reuseste asta si il condamna cind nu reuseste : moartea lui Quilty (Quilty - Guilty , Cel Vinovat, diavolul intr-o mie de personaje) nu este altceva decit ilustrarea acestei ipocrizii - moartea nu inspaiminta, este doar spectacol.
Indata ce ironia poemului si sensul lui sint decriptate corect, in ciuda fortei evocatoare a eroului - povestea te fura, de multe ori, pe nestiute - incepi sa auzi, peste toate acestea, tipatul mut al lui H.H., care tisneste aproape pictural din carnea textului. Apoi disperarea, mila, deznadejdea. Dorinta de a fi salvat. Nu moartea nimfetei de un metru cincizeci, cu oase subtiri si zimbet seducator (moartea ca refuz al iubirii ) il inspaiminta pe H.H., ci posibilitatea ca el "sa nu moara" (adica sa nu fie salvat ). De aceea, uciderea lui Q., adica a dublului sau, a lui insusi, apare ca o necesitate. Acest lucru este perceptibil in filmul lui S. Kubrick, unde Celalalt este mai vizibil, neascuns de rebusurile din text (numele muzei genialului Q. - Vivian Darkbloom, intunecata ca o harpie, nespunind nici un cuvint, dar "sugerind" totul, este, de exemplu, o anagrama pentru Vladimir Nabokov). De aceea, poate, cartea si filmul ar trebui citite/vazute la pachet (Nabokov fiind si scenaristul filmului).
Toate povestile de iubire ale lumii se termina cu moarte. Pentru ca iubirea nu isi este siesi scop in sine, ci un altul, mai grav, ii transcende.
Asadar, iubirea nu exista. Fara sentimentul mortii ca finalitate, toate povestile de iubire sint banale schimburi de umori si afecte.
Cind traiesti in dezordine (cind "simti" haosul) te incearca voluptatea neantului, a exploziei universale. In contra nonsensului lumii devii o fiinta a pasiunii. Nimicul in fata caruia ceilalti capituleaza (prin apatie in fata abjectului motor progresist al prezentului, prin implozie lasa ) devine pentru tine forta a dorintelor, pulsiune exoterma care se dizolva in energia lumii.
Forma eroic-moderna in care este sublimata aceasta pulsiune este iubirea. Eroica pentru ca, astazi, iubirea nu este decit o simulare amoroasa, o supradimensionare a cererii si ofertei, dar care nu mai inseamna destin. Libera oferta a sexului si extenuarea generata de exces au condus la imaginea iubirii ca pilula-supliment pentru un deficit cronic de afectiune. Abundenta, chiar si cea de sens - sexul nu e obscen in sine, ci abia revelarea sa - oboseste si, in cele din urma, plictiseste. Nu mai exista necesitatea unui ceremonial, a unei initieri ritualice, jocul semnelor si al aparentelor s-a topit intr-o lene disoluta (spre deosebire de cea metafizica, din care se subintelege totusi un progres existential).
Din aceasta gifiiala colectiva se naste o hegemonie a blazarii, care nu poate fi rasturnata decit printr-o revolutie a discursului amoros (seductia este, ca principiu activ al iubirii, discursiva). In forma sa elevata acesta se transforma in roman (iubirea este o opera literara). Cam asta se intimpla in cazul romanului - poem "Lolita", al lui Nabokov.
Acesta si-a electrizat congenerii nu atit prin subiectul ales cit, mai ales, prin faptul ca le pune acestora in fata o oglinda (desi intentiile sale nu au fost unele moralizatoare, ci mai degraba voluptos estetice - asta incearca cel putin Nabokov sa ne faca sa credem). Pasiunea salbatica, nebuneasca a unui barbat matur pentru o fetita de doisprezece ani constituie pretextul reinventarii discursului amoros. Al unei revolutii si in sensul revenirii la punctul de plecare, pentru ca aceasta atractie perversa este, de fapt, o intoarcere la o iubire-cuib, la o iubire mitica, originara.
Lo - Li - Ta
Romanul este un poem, un cint: Lo - Li - Ta, dar intonatia nu este liturgica, ci pagina. Un cint in cheie ironica, textul fiind invelit intr-o scinteietoare manta gogoliana. Aceasta lipsa de incruntare pe care o presupune jocul (mai ales cel al seductiei) asaza (dar asta se va vadi mai tirziu, poemul fiind unul criptat ) destinul eroului nostru cu nume imposibil (Humboldt Humboldt!) intr-un creuzet purificator.
Lolita. Lolita este un copil, e drept, dar de trei ori copil : Lo, Lola, Dolly. Este senzuala, seducatoare, feminina - dar nu inocenta (lui H.H. putin ii pasa de asta! ). De altfel, el este convins ca ea a fost cea care l-a sedus. Lipsa de curatenie a Lolitei, fie ea spirituala, ori chiar fizica si denuntata deseori de H.H., nu-l fac pe acesta sa o doreasca mai putin. Se supune capriciilor si cruzimii de care copiii se fac deseori vinovati cu voluptate, fara a ezita sa uzeze de jocul cererii si al ofertei pentru obtinerea juisarii sale, facind din cea feminina doar expresia ironica a extazului sau. Constient, H.H. transforma un obiect sexual intr-unul fatal. Caci, neputindu-se visa decit pe sine, Lolita ii refuza acestuia metamorfoza reversibilitatii sexelor, pe care o presupune, pina la urma, iubirea. Si, cu forta centrifuga a geniului sau de obiect, il expulzeaza pe H.H. pe orbita deznadejdii, a fatalitatii.
H.H nu este un inocent. Dar nici nu este o aberatie a lumii, o excrescenta pe sfericitatea ei virtuoasa, ci o expresie a ei. Atunci cind el calatoreste, initiatic, cu Lolita, nu fuge "de lume" ci se ascunde "in lume". Si cum sa nu reuseasca asta, cind lumea e construita asa si nu altfel : nu viciul e blamat, ci lipsa lui de estetica, afisarea lui, neindeminarea in ascunderea sa. Fatarnica, lumea il imbratiseaza cind reuseste asta si il condamna cind nu reuseste : moartea lui Quilty (Quilty - Guilty , Cel Vinovat, diavolul intr-o mie de personaje) nu este altceva decit ilustrarea acestei ipocrizii - moartea nu inspaiminta, este doar spectacol.
Indata ce ironia poemului si sensul lui sint decriptate corect, in ciuda fortei evocatoare a eroului - povestea te fura, de multe ori, pe nestiute - incepi sa auzi, peste toate acestea, tipatul mut al lui H.H., care tisneste aproape pictural din carnea textului. Apoi disperarea, mila, deznadejdea. Dorinta de a fi salvat. Nu moartea nimfetei de un metru cincizeci, cu oase subtiri si zimbet seducator (moartea ca refuz al iubirii ) il inspaiminta pe H.H., ci posibilitatea ca el "sa nu moara" (adica sa nu fie salvat ). De aceea, uciderea lui Q., adica a dublului sau, a lui insusi, apare ca o necesitate. Acest lucru este perceptibil in filmul lui S. Kubrick, unde Celalalt este mai vizibil, neascuns de rebusurile din text (numele muzei genialului Q. - Vivian Darkbloom, intunecata ca o harpie, nespunind nici un cuvint, dar "sugerind" totul, este, de exemplu, o anagrama pentru Vladimir Nabokov). De aceea, poate, cartea si filmul ar trebui citite/vazute la pachet (Nabokov fiind si scenaristul filmului).
Toate povestile de iubire ale lumii se termina cu moarte. Pentru ca iubirea nu isi este siesi scop in sine, ci un altul, mai grav, ii transcende.
Asadar, iubirea nu exista. Fara sentimentul mortii ca finalitate, toate povestile de iubire sint banale schimburi de umori si afecte.
