• personaj de legendă, despre care nu s-a vorbit înainte de '89, Ion Tobă-Hatmanul a eliberat Putna vremelnic ocupată de Armata Roşie, în vara lui 1940 • faptele de arme ale Escadronului 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Tobă, au fost ţinute sub tăcere • decorat de generalii români şi germani în Războiul din Răsărit, brăileanul supranumit “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani” a continuat să lupte cu Armata Roşie până la sfârşit, ca ofiţer de comando în trupele germane • întors în ţară, Hatmanul a fost condamnat la moarte, apoi predat ruşilor, care l-au trimis în Siberia • salvat de RFG, în 1955, a ajuns la Gherla, unde a fost supus unui regim de exterminare • în '64, când a scăpat din temniţă, eroul şi-a găsit soţia grav bolnavă, iar fiica dată afară din facultate • în anii '70, i-a trimis o scrisoare lui Ceauşescu • Hatmanul a murit în '79, pe când stătea la coadă la ghişeul CEC
Ion Tobă-Hatmanul este un nume pe care nu-l găseşti în cărţile de istorie. Pe nedrept uitat de compatrioţi, ba chiar şi de către brăileni, căpitanul Ion Tobă-Hatmanul (1903-1979), originar din satul Filiu, a salvat, în iulie 1940, Mănăstirea Putna din mâinile Armatei Roşii. Fără Hatmanul, cum era supranumit brăileanul, am fi mers în vizită la Putna cu paşaport.
Istorie uitată
Situată în apropiere de noua frontieră româno-sovietică - trasată în urma ultimatumului dat de dictatorul Stalin - Mănăstirea Putna a fost ocupată vremelnic de bolşevicii care aveau de gând să acapareze toată Bucovina, în iulie 1940. Doar intervenţia în forţă a lui Ion Tobă-Hatmanul, comandantul Escadronului 25 Cavalerie, care i-a pus pe fugă pe invadatori - în mai puţin de o oră - a salvat Putna şi România întreagă de la o catastrofă mai mare decât aceea care se prefigura.
După salvarea Putnei, căpitanul a fost chemat la arme în Războiul din Răsărit, unde, aflat la comanda unui detaşament româno‑german, a distrus formaţiunile de partizani bolşevici pe Frontul din Crimeea. I se spunea “Hatmanul” şi “Vânătorul de partizani bolşevici”, pentru că era omul pe care se putea baza o întreagă armată atunci când atacau trupele “roşii”. Iar după 23 august 1944, a refuzat să plece genunchiul, continuând să lupte, până la capăt, împotriva Armatei Roşii, ca ofiţer (Sturmbannführer) în trupele de comando “Jagdverband Kommando Skorzeny Sud-Ost” ale celebrului Otto Skorzeny (cel care l-a salvat pe Mussolini din mâinile partizanilor italieni). Mai târziu, avea să-i trimită o scrisoare lui Ceauşescu.
Absolvent al şcolii de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, cu studii de Drept - şi activând în Armata Română din anul 1925 - Hatmanul a luptat alături de alţi voluntari români până la finalul războiului (în Munţii Tirolului) împotriva Armatei Roşii. Întors în ţară, avea sa fie predat ruşilor şi închis în lagărele siberiene, de unde se va întoarce abia în 1955. Numai că, ajuns în România, ofiţerul fu aruncat direct la Gherla, unde fu torturat şi supus unui regim de exterminare, până în anul 1964.
Drama brăileanului care s-a bătut cu ruşii pentru fiecare palmă de pământ românesc şi care primise cele mai înalte distincţii române şi germane pentru vitejie pe câmpul de luptă nu a încetat nici după 18 ani de temniţă grea. Ofiţerul care ar fi preferat să moară luptând decât să-şi trădeze poporul şi-a găsit soţia, Clemance, bolnavă de astm, ulcer şi debilitate, iar fetiţa, Camelia - singurul său copil - dată afară din facultate, pentru “vina” de a fi avut tată pe Hatmanul. După alţi ani de suferinţă, Ion Tobă a primit o pensie de fost ofiţer, dar nu de la statul român, pe care-l slujise cu credinţă, ci de la Republica Federală Germania, pentru că luptase şi ca ofiţer al Wehrmacht-ului.
Grav bolnavă, în scaun cu rotile, Camelia Greceanu - fiica legendarului ofiţer - avea să-şi piardă viaţa în anii 2000, în incendiul care i-a făcut scrum casa. Pe masă, avea portretul tatălui său, Hatmanul - spaima partizanilor bolşevici. Odată cu biata femeie au ars şi documentele care mai rămăseseră de la tatăl său.
De pază la mormântul lui Ştefan cel Mare
Incidentul de la Putna, dovedit de martori, dar nu şi de arhivele armatei - lesne de înţeles, istoria este scrisă de învingători! - s-a petrecut în iulie 1940, cu puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să traseze noua graniţă, după ce ne fuseseră răpite, în chip barbar, Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Pe 26 aprilie acelaşi an, ruşii ne dăduseră ultimatumul. Satul şi Mănăstirea Putna se aflau aproape de graniţa de nord, iar zona respectivă trebuia să rămână în componenţa României.
Căpitan de cavalerie, brăileanul Ion Tobă făcea parte din Divizia 25 Infanterie, comandată de generalul Dăscălescu - veteran din Primul Război Mondial. Nota zi de zi în jurnalul său, “Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, cam tot ceea ce se întâmpla în viaţa de soldat; aşa au ajuns până la noi relatările despre episodul Putna, când România a fost la un pas de a fi târâtă într-un război inegal cu bolşevicii din Răsărit.
În seara zilei de 5 iulie 1940, când se afla încartiruit la Rădăuţi, Tobă primi ordin să se deplaseze “în marş galop, în linia întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii”. În noaptea care a urmat, au loc incidente între patrulele româneşti şi cele sovietice şi se trag focuri de armă, deşi acest lucru fusese interzis, pentru a nu se declanşa un conflict diplomatic şi militar. A doua zi, sunt trimise patrule în recunoaştere cu scopul de a menţine linia de frontieră, iar în seara aceleiaşi zile, la ora 20.00, precizează Hatmanul în jurnal, “primesc ştirea că satul Putna şi mănăstirea au fost invadate de trupe roşii, împănate cu agitatori. După numai un sfert de oră, ordon marş galop spre Putna”.
Escadronul căpitanului Tobă, care avea sub comandă şi Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, ajunge la Putna la ora 21.10. Pânâ la ora 22.00, căpitanul şi trupele aflate sub comanda sa “eliberează forţat satul şi mănăstirea, iar elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie”. Totodată, bravul ofiţer instalează o unitate “pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15, linia de demarcaţie era restabilită, iar ulterior paza frontierei preluată de grănicerii români. Mai mult, în zilele de 8 şi 9 iulie 1940, “toate odoarele şi tezaurul Mănăstirii Putna au fost încărcate în două camioane şi expediate la Mănăstirea Cozia”, pentru a fi puse la adăpost.
Eroul de la Putna, condamnat la moarte
Ajuns pe front, în Răsărit, Ion Tobă a primit porecla de “Hatmanul”, fiind considerat cel mai bun vânător de partizani, trupe paramilitare care atacau din spate unităţile române şi germane, în acţiuni de comando. A fost îndrăgostit de o frumoasă femeie-pilot din “Escadrila Albă”, care avea să-l descrie drept un “bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri - cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte. La brâu, avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau acelaşi fel de uniformă. Erau unul şi unul”. Nu e de mirare că brăileanul căpătase cele mai înalte decoraţii, inclusiv Virtutea Militară clasa I, de Aur, Steaua României, Crucea de Fier şi Vulturul german cu spade.
“Cu asemenea ostaşi, ţara e bine păzită; căpitanul Tobă este sufletul ostaşilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreţ viteaz”, declara colonelul Măzăreanu (în 1941), comandantul Regimentului 50 Infanterie. Iar comandantul Grupului Vânători Călări din cadrul Diviziei 4 Munte consemna, în octombrie 1942: “Căpitanul Tobă cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare” (!).
În loc să fie primit ca un erou, la finele războiului, maiorul Tobă (fusese avansat în grad, în războiul din Răsărit) a fost arestat şi condamnat la moarte de Tribunalul Militar “Radu Negru” Bucureşti, în anul 1947. Ziarul “Scânteia” îl descria drept “criminal de război” pentru că fusese vânător de partizani roşii, că fusese trimis, în 1944, de Marele Stat Major al Armatei Române în Germania, la şcoli, şi pentru că a continuat să lupte contra ruşilor în uniformă germană, “uneltind”, totodată, împotriva regimului comunist.
Dat pe mâna ruşilor, eroul de la Putna a fost aruncat în lagărele din Siberia, pentru ca, în 1950, să fie judecat din nou, de Tribunalul Militar din Sverdlovsk, culmea, tocmai pentru incidentul din iulie 1940, de la graniţa de nord a României. Condamnat la 25 de ani închisoare, brăileanul va supravieţui torturilor, fiind eliberat în anul 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS (prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene). Hatmanul a scăpat pentru că era considerat ofiţer german, altfel i-ar fi rămas oasele în gulag. Numai că, întors în ţară, a fost ridicat de Securitate şi închis la Gherla, unde a pătimit până în anul 1964.
Scrisoare către Ceauşescu. Epilog
În ziua de 7 martie 1967, brăileanul care a luptat contra ruşilor încă din 1940 i-a adresat o scrisoare dictatorului Nicolae Ceauşescu (o copie a documentului s-a păstrat până astăzi, prin strădania istoricului militar Dan Gâju). Maiorul Tobă povesteşte ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940 (“Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”) şi face mărturisiri pe care, citindu-le, nu poţi să nu te minunezi chiar şi acum, la patru decenii de la trecerea sa în eternitate. “În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare (...) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă ţara”, afirma Hatmanul în document, menţionând, de asemenea, faptul că, din 1944, s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe Frontul de Vest. Fostul ofiţer de cavalerie solicita, cu acest prilej, un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti (primea pensie de la statul german). Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare, însă “Vânătorul de partizani bolşevici” n-a ajuns niciodată în Germania.
Faptele de arme din iulie 1940, de la Mănăstirea Putna, pe care Ion Tobă-Hatmanul le descrie în detaliu, nu sunt consemnate în arhivele militare. Le-au dus cu ei în mormânt ostaşii care s-au bătut cu ruşii, martori la atâtea nenorociri care s-au abătut asupra României, în ultimii 80 de ani. Viteazul ofiţer, salvatorul Putnei, şi-a găsit sfârşitul în faţa unui ghişeu CEC din Braşov (unde se mutase cu familia) în anul 1979, uitat de compatrioţii săi. Avea vârsta de 76 de ani.
Despre ceea ce s-a întâmplat la Putna pomeneşte şi Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, care i-a adresat o scrisoare maiorului Tobă, la începutul anilor '70, atunci când Hatmanul intenţiona să refacă adevărul istoric, pe baza mărturiilor celor care au participat la curajoasa acţiune militară. Iată câteva dintre emoţionantele gânduri aşternute pe hârtie de veteranul de război: “Pentru noi, acţiunea din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani, trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit. Singura recunoaştere a meritelor noastre - şi cred că va rămâne singura - a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care, vădit mişcat - îţi aminteşti? - ne-a spus: «Bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie!», apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate...”.
Azi, eroii de la Putna nu mai sunt printre noi, ca să depună mărturie pentru ce a fost. Şi nici comandantul lor, brăileanul Ion Tobă-Hatmanul.
