Dar mai este mult până departe, căci, totuşi, ne aflăm în Brăila, unde lucrurile se schimbă cu viteza melcului.
Dar, cum ziceam, este bine că problema a început să fie apucată de-un capăt, căci doar aşa putem spera că o s-o scoatem la capăt. Mi-a părut bine să aud că, la Brăila, o grămadă de fundaţii, comitete şi comiţii se implică pentru ca numărul maidanezilor să scadă, să nu mai existe atâţia câini comunitari pe domeniul public. Problema este însă că, aşa cum am citit în ziarul Obiectiv, săptămâna asta, la nu-ş ce acţiune a acestor fundaţii, comitete şi comiţii, un singur câine a fost adoptat de „civilii" care au luat parte la acţiune. În ritmul ăsta, s-ar putea să ne apuce anul 3627 şi tot cred că o să mai avem vreo 500 de maidanezi de dat spre adopţie, la Brăila.
Din punctul meu de vedere, este evident că lumea nu se va înghesui să adopte maidanezi. Poate doar de la distanţă (adică să îi crească în padocuri, nu acasă), aşa cum am văzut că se practică în alte oraşe din ţară. Şi-atunci, dacă lumea nu se înghesuie să adopte maidanezi, cum facem să avem „mai puţini câini pe stradă"? Ştiu că unii se dau la fund când vine vorba de acest cuvânt, dar cred că trebuie să nu ne ascundem după deget: eutanasierea este singura metodă prin care putem scăpa de maidanezi. Dar ca să nu mă acuze lumea că sunt câinos, mai ales acum în pragul Crăciunului, sunt dispus să merg şi pe mâna celor care susţin adopţia şi/sau sterilizarea ca măsuri viabile pentru reducerea numărului de maidanezi de pe stradă. Însă, dacă după 2-3 ani nu o să se întrevadă rezultate palpabile, le propun să meargă şi ei pe varianta eutanasierii.
Totul este să facem în aşa fel încât dacă la un moment dat nimerim într-un cartier din Brăila (oricare ar fi acesta) să vedem mai mulţi oameni decât câini pe trotuare. Căci degeaba adoptă câteva persoane 10-15 căţei dacă din urma lor, la următoarea montă, ca să zic aşa, vin din urmă alţi 20 de pui gata să îşi facă teritoriu pe domeniul public.
