Pianista Ioana Maria Lupaşcu, o prezenţă constantă în juriul concursului "Virtuozii", este unul dintre reperele artei interpretative din România. S-a născut la Brăila şi a început studiul pianului la patru ani, cu prof. Mircea Bogatu. A absolvit Liceul de Muzică "George Enescu" din Bucureşti, Conservatorul "Ciprian Porumbescu" şi a susţinut licenţa la Iaşi. A început cursurile de masterat la Lausanne, Elveţia, apoi le-a continuat în Italia, cu maestrul Lazar Berman. În prezent este solista Filarmonicii din Ploieşti, iar cu ocazia concursului "Virtuozii" a acordat un interviu ziarului nostru.
"Fetiţa mea creşte odată cu concursul «Virtuozii»"
- Cum vi s-a părut ediţia din acest an?
- Un mare progres faţă de ediţiile trecute la nivelul organizării, al implicării profesorilor, dar şi al micilor concurenţi. Au venit tineri extraordinar de talentaţi, care mi-au plăcut foarte mult. Acum patru ani când am venit aici eram însărcinată. Practic, fetiţa mea creşte odată cu concursul "Virtuozii". Pentru mine e ceva de suflet aici.
- Copiii certifică în timp valoarea de moment de la concurs?
- Este greu de judecat. Noi premiem talentul. La această vârstă este greu de judecat. Nişte ani lucrează cu un profesor, pe urmă schimbă profesorul, poate profesorul nu este la fel de bun, se vede o scădere în muzicalitate, dar asta în niciun caz nu se datorează copiilor.
- Cât de mult contează profesorul?
- Enorm, mai ales la vârstele de şcoală.
- Ce anume trebuie să caute un părinte la un profesor?
- În primul rând, sinceritate şi corectitudine. Trebuie să fie un profesor dedicat, să dea totul copilului şi să fie compatibilitate. Profesori buni sunt mulţi, dar trebuie să fie o compatibilitate între copil şi profesor.
- Ce se întâmplă cu elevii care studiază la nivel ridicat, dar nu reuşesc să-şi facă din muzică o carieră?
- Maestrul meu, Lazar Berman, unul din marii pianişti ai lumii, spunea că este minunat dacă o carieră se împlineşte, iar dacă nu se întâmplă rămâi cu muzica pe care o iubeşti. Copiii capătă un alt fel de a gândi, un simţ estetic deosebit, un fel de a putea face mai multe lucruri deodată, se îmbogăţesc, câştigă enorm. Este o lume în care se pătrunde foarte greu. Foarte mulţi sunt buni şi locurile sunt puţine. Nu toată lumea poate să-şi facă o carieră, chiar dacă se câştigă concursuri mari. Pentru că sunt concerte puţine, nu toţi au loc pe o scenă. Trist este altceva. Unii poate nu fac o carieră, deşi ar putea, în detrimentul altora care nu au ce căuta acolo, pe scenă. Astea sunt nedreptăţile vieţii.
- Cum se întâmplă, totuşi, aşa ceva într-un mediu atât de competitiv?
- Marketingul din spate contează. O carieră fără marketing nu se poate face, dar depinde şi ce-i este destinat fiecăruia.
Concertul "Patetic" - special ca mesaj
- Cel mai greu concert pe care l-aţi interpretat?
- Acesta pe care îl interpretez la Brăila este unul foarte greu şi iese din tipare. Este un concert pe care l-am căutat zece ani, nici nu se ştia că există şi am fost prima pianistă care l-a cântat în România.
- Şi cum aţi aflat de existenţa lui?
- A fost ceva dat de Dumnezeu, cum spuneam. Am făcut acest concert în varianta scrisă, prima dată la două piane, când eram studentă la Lausanne. Mi-a plăcut mult şi mă gândeam dacă ar exista şi varianta pentru orchestră. Peste zece ani, citind nişte scrisori ale lui Liszt aflu că el compunea acest concert pentru pian şi orchestră. Şi de atunci a început căutarea mea, care a durat zece ani. L-am găsit într-un târziu pe internet, era scos la vânzare. El a fost mereu acolo, dar nu mi-a fost dat să-l găsesc. L-am cumpărat, este materialul meu. L-am cântat eu prima dată în România, în 2011. Cred că aşa a vrut Dumnezeu, este un concert special din punct de vedere al mesajului, cred că mai devreme nu eram pregătită. Este un concert foarte greu, a fost scris de Liszt în ultimii doi ani de viaţă, iar numele de "Patetic" nu e întâmplător. E o poveste de viaţă şi de moarte. Liszt simte că moare, nu vrea să moară, se gândeşte la tinereţe, la trecut. Există un moment în care îşi cântă propriul cortegiu funerar. Este foarte greu de interpretat din această cauză. Poate că acum zece ani nu puteam să-l înţeleg. La 20 de ani te gândeşti că eşti nemuritor şi este foarte greu să intri în această stare.
