Cu alte cuvinte, potrivit premierului, relaţiile comerciale dintre clienţi şi bănci privesc numai cele două părţi implicate, nu e treaba guvernului să rezolve problema privată a celor care au ales să se împrumute în franci elveţieni, aşa cum nu e treaba guvernului să-i ajute în vreun fel pe cei cu credite în euro, pe cei care îşi pierd locul de muncă, pe cei care nu mai pot plăti rate în general sau pe cei care, din orice alt motiv, ajung să fie executaţi de bănci. Şi, e clar, nu sunt puţini. De ce să fie ei favorizaţi, într-un fel sau altul, comparativ cu ceilalţi români - milioane chiar - care continuă să-şi plătească ratele - în lei, în euro ori chiar în franci? Fiecare a riscat şi a câştigat - sau a pierdut.
Şi totuşi... Guvernul dovedeşte, în primul rând, că nu ştie nimic despre situaţia românilor împrumutaţi în franci elveţieni. Ba că sunt 150.000, ba că sunt "doar" 75.000. În ambele cazuri, însă, numărul nu e unul deloc neglijabil. În al doilea rând, majoritatea dintre cei care au apelat, acum 6-7 ani, la astfel de credite "exotice" n-au făcut-o neapărat pentru că aşa au vrut ei, ci pentru că doar la asemenea credite se încadrau atunci, în funcţie de veniturile lor. Iar cei mai mulţi dintre ei nu s-au împrumutat la bănci pentru a-şi cumpăra vile cu piscină sau maşini de lux, ci un amărât de apartament ori garsonieră, în care să locuiască. În al treilea rând, tot statul a permis acordarea de credite în monede "exotice". În acest caz, statul chiar n-are nicio responsabilitate?
Dar cel mai important aspect pe care, se pare, Guvernul Ponta nu-l înţelege sau se face că nu-l înţelege este că situaţia celor cu credite în franci (dar nu numai) poate deveni oricând, dintr-o problemă strict privată a bancilor şi a clienţilor lor, una socială. Adică nişte zeci de mii de oameni aruncaţi dintr-odată în stradă de executori devin, automat, şi problema statului, problemă care ar trebui să preocupe serios Guvernul.
Nu spun că tuturor celor care au credite în franci elveţieni trebuie să li se elimine dobânda, să le plătească statul ratele ori să li se convertească creditele la cursul leu/franc de acum 5-6 ani. Dar statul trebuie să găsească urgent o soluţie general valabilă şi aplicabilă pentru situaţii de acest gen - fie că vorbim despre împrumutaţi în franci, în lei, în euro sau în oricare altă monedă ori despre oameni de bună credinţă care, din orice motiv obiectiv, ajung să-şi piardă casele. Legea falimentului personal - una bine gândită, care să nu favorizeze ori să dezavantajeze pe cineva - ar fi o variantă. Ori un sistem - după o analiză a fiecărui caz în parte - de preluare a datoriilor şi a caselor de către stat, care să permită datornicului să plătească nu mai puţin, dar măcar pe o perioadă mai lungă de timp comparativ cu regulile bancare, astfel încât împrumutatul de bună credinţă să aibă şansa să-şi achite restul de casă, pentru a nu ajunge în situaţia de a fi şi cu casa vândută la jumătate de preţ de executori, şi cu creditul neachitat.
Însă, peste toate acestea, bag mâna-n foc că, dacă această criză a francului elveţian se declanşa în timpul campaniei electorale pentru prezidenţiale, Ponta ar fi rezolvat de mult problema, printr-o ordonanţă de urgenţă.
