Sfântul Antonie cel Mare a trăit în a doua jumătate a secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea d.H. Este socotit întemeietorul vieţii monahale. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, acest mare luminător al credinţei a fost fiul unor creştini înstăriţi, care l-au ajutat să deprindă calea credinţei. Pe când avea 20 de ani, după moartea părinţilor săi, Sfântul Antonie a auzit în biserică cuvintele Domnului Hristos: “Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te şi vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21). Punând aceste cuvinte în inima sa, Antonie şi-a împărţit averea săracilor, şi-a încredinţat sora unei comunităţi de creştine fecioare şi s-a retras în singurătate.
După ce s-a nevoit într-o colibă de lângă satul natal, sub povăţuirea unui ascet mai bătrân, Antonie s-a mutat într-un mormânt idolesc; apoi, pe când avea 35 de ani, s-a mutat într-un loc numit Pispir, la marginea deşertului. Acolo a locuit sfântul vreme de 20 de ani, până când ucenicii l-au silit să părăsească acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavoleşti de toate felurile. Cuviosul Antonie a devenit părintele duhovnicesc al multor călugări din pustia egipteană, cele mai vestite comunităţi monastice fiind cele din Nitria şi Sketis.
În anul 310 d.H., Sfântul Antonie a facut o călătorie la Alexandria, pentru îmbărbătarea creştinilor asupriţi din cauza persecuţiei împăratului Maximin. În 312, s-a stabilit în adâncul deşertului, pe muntele Kolzim, unde a rămas până la sfârşitul vieţii, împreună cu doi ucenici. Şi-a părăsit locul numai pentru a-şi vizita discipolii şi pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de adepţii lui Arie.
Cuviosul Antonie cel Mare a trecut la cele veşnice în anul 356 d.H., în deşertul de pe malul drept al Nilului. Iar ucenicii săi, înfăşurându-l şi îngropându-l creştineşte, au ascuns trupul sub pământ, precum le dăduse poruncă. Astfel a fost ascuns trupul Sfântului Antonie cel Mare, pentru ca nimeni să nu-i tulbure odihna de veci.
