Sfântul Antonie cel Mare a trăit în a doua jumătate a secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea d.H. Este socotit întemeietorul vieții monahale. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, acest mare luminător al credinței a fost fiul unor creștini înstăriți, care l-au ajutat să deprindă calea credinței. Pe când avea 20 de ani, după moartea părinților săi, Sfântul Antonie a auzit în biserică cuvintele Domnului Hristos: “Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te și vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Punând aceste cuvinte în inima sa, Antonie și-a împărțit averea săracilor, și-a încredințat sora unei comunități de creștine fecioare și s-a retras în singurătate.
După ce s-a nevoit într-o colibă de lângă satul natal, sub povățuirea unui ascet mai bătrân, Antonie s-a mutat într-un mormânt idolesc; apoi, pe când avea 35 de ani, s-a mutat într-un loc numit Pispir, la marginea deșertului. Acolo a locuit sfântul vreme de 20 de ani, până când ucenicii l-au silit să părăsească acest loc, Antonie fiind aproape mort din cauza atacurilor diavolești de toate felurile. Cuviosul Antonie a devenit părintele duhovnicesc al multor călugări din pustia egipteană, cele mai vestite comunități monastice fiind cele din Nitria și Sketis.
În anul 310 d.H., Sfântul Antonie a facut o călătorie la Alexandria, pentru îmbărbătarea creștinilor asupriți din cauza persecuției împăratului Maximin. În 312, s-a stabilit în adâncul deșertului, pe muntele Kolzim, unde a rămas până la sfârșitul vieții, împreună cu doi ucenici. Și-a părăsit locul numai pentru a-și vizita discipolii și pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de adepții lui Arie.
Cuviosul Antonie cel Mare a trecut la cele veșnice în anul 356 d.H., în deșertul de pe malul drept al Nilului. Iar ucenicii săi, înfășurându-l și îngropându-l creștinește, au ascuns trupul sub pământ, precum le dăduse poruncă. Astfel a fost ascuns trupul Sfântului Antonie cel Mare, pentru ca nimeni să nu-i tulbure odihna de veci.
