Epidemiile au provocat ravagii în rândul umanităţii de foarte mult timp. Unele s-au manifestat atât de grav încât au schimbat cursul istoriei.
Epidemia preistorică (3000 î. Hr.)
În urmă cu aproximativ 5.000 de ani, o epidemie a distrus un sat preistoric din China. Cadavrele au fost strânse în interiorul unei case care, ulterior, a fost arsă. Nicio categorie de vârstă nu a scăpat deoarece, în interiorul casei, au fost găsite schelete de copii, tineri, persoane de vârstă mijlocie şi chiar de bătrâni. Situl arheologic se numeşte acum „Hamin Mangha” şi reprezintă unul dintre cele mai bine păstrate situri preistorice din nord-estul Chinei. Studiul arheologic şi antropologic indică faptul că epidemia a evoluat atât de repede încât nu a existat timp pentru nişte înmormântări adecvate.
Înainte de descoperirea sitului „Hamin Mangha”, o altă „înmormântare” preistorică în masă care datează aproximativ din aceeaşi perioadă de timp a fost confirmată pe un sit numit Miaozigou, în nord-estul Chinei. Împreună, aceste descoperiri sugerează că într-adevăr o epidemie a distrus întreaga regiune la acea vreme.
Plaga Atenei (430 î. Hr.)
În jurul anului 430 î.Hr., nu la mult timp după izbucnirea unui război între Atena şi Sparta, o epidemie a făcut ravagii printre locuitorii Atenei timp de aproximativ cinci ani. Calculele estimează că au murit în jur de 100.000 de oameni. Istoricul grec Tucidide (460-400 î.Hr.) a scris că „oamenii cu o stare perfectă de sănătate au fost atacaţi brusc de nişte călduri violente în zona capului, ochii li s-au inflamat, în timp ce părţile interioare, cum ar fi gâtul şi limba, au început să sângereze, emiţând o respiraţie nenaturală “ (traducere de Richard Crawley din cartea „Istoria războiului peloponesiac”, London Dent, 1914). Această epidemie a fost mult timp sursă de dezbatere printre oamenii de ştiinţă; o serie de boli au fost considerate drept posibilităţi, inclusiv febra tifoidă şi Ebola.
Mulţi savanţi consideră că supraaglomeraţia cauzată de război a agravat epidemia. Armata Spartei era mai puternică, obligând atenienii să se refugieze în spatele unei serii de fortificaţii numite „zidurile lungi” care le protejau oraşul. În ciuda epidemiei, războiul a continuat, fără a se încheia până în 404 î.Hr., când Atena a fost forţată să capituleze în faţa Spartei.
Ciuma Antonină (165-180 d.Hr.)
Când soldaţii romani s-au întors acasă după o campanie, aceştia au adus cu ei mai mult decât prada victoriei. Ciuma Antonină, care ar fi putut fi variolă, a distrus armata şi a ucis peste 5 milioane de oameni din Imperiul Roman, a scris April Pudsey, un lector de istorie romană de la Universitatea Metropolitană din Manchester, într-o lucrare publicată în cartea „Disabilitate în Antichitate” (Routledge, 2017).
Mulţi istorici cred că epidemia a fost adusă pentru prima dată în Imperiul Roman de către soldaţii care se întorceau acasă după un război împotriva Parthiei. Epidemia a contribuit la sfârşitul „Pax Romana” (Pacea Romană), o perioadă cuprinsă între anii 27 î.Hr. şi 180 d.Hr., când Roma a fost în culmea puterii sale. După 180 d.Hr., instabilitatea a crescut pe întreg teritoriul Imperiului Roman, existând numeroase războaie civile şi invazii ale grupurilor barbare. Creştinismul a devenit din ce în ce mai popular în perioada de după producerea ciumei.
Ciuma lui Ciprian (250-271 d.Hr.)
Numită după Sf. Ciprian, un episcop al Cartaginei, un oraş din Tunisia, care a descris epidemia ca semnalând sfârşitul lumii , se estimează că plaga lui Ciprian a ucis 5.000 de oameni pe zi doar la Roma. În 2014, arheologii din Luxor au descoperit ceea ce pare a fi un loc de înmormântare în masă a victimelor acestei ciume. Corpurile lor erau acoperite cu un strat gros de var, acesta fiind folosit în istorie ca şi dezinfectant.
Arheologii au găsit trei cuptoare folosite la fabricarea varului şi rămăşiţele arse ale victimelor ciumei. Experţii nu deţin prea multe informaţii cu privire la boala care ar fi provocat epidemia.
Ciuma lui Iustinian (541-542 d.Hr.)
Imperiul Bizantin a fost devastat de ciuma bubonică, moment ce a marcat începutul declinului imperiului. După aceea, ciuma a reapărut periodic. Unele estimări sugerează că până la 10% din populaţia lumii a murit. Ciuma poartă numele împăratului bizantin Justinian (527-565 d.Hr.). Sub domnia sa, Imperiul Bizantin a atins cea mai mare suprafaţă, controlând un teritoriu care se întindea din Orientul Mijlociu până în Europa de Vest.
Iustinian a construit catedrala cunoscută sub numele de Hagia Sophia („Sfânta Înţelepciune”) în Constantinopol (azi Istanbul), capitala imperiului. Iustinian s-a îmbolnăvit de asemenea de ciumă, dar a supravieţuit; cu toate acestea, imperiul său a pierdut treptat din teritoriu în timpul izbucnirii acestei epidemii.
„Moartea neagră” (1346-1353)
„Moartea neagră” a ajuns din Asia până în Europa, lăsând dezastru în urma sa. Unele estimări sugerează că a eliminat peste jumătate din populaţia Europei. Boala a fost cauzată de o tulpină a bacteriei Yersinia pestis, răspândită apoi de purici pe rozătoarele infectate. Trupurile victimelor au fost îngropate în masă, în morminte. Ciuma a schimbat cursul istoriei Europei.
Cu atât de mulţi morţi, forţa de muncă a devenit din ce în ce mai greu de găsit, ceea ce a dus la o remunerare mai bună pentru lucrători şi, prin urmare, la sfârşitul iobăgiei în Europa. Studiile sugerează că lucrătorii supravieţuitori au avut acces la carne şi pâine de calitate superioară. Lipsa forţei de muncă ieftine ar fi putut contribui şi la inovaţia tehnologică.
Epidemia Cocoliztli (1545-1548)
Infecţia care a cauzat epidemia Cocoliztli a reprezentat o formă de febră hemoragică virală. Ea a provocat moartea a 15 milioane de locuitori din Mexic şi America Centrală. Printre o populaţie deja slăbită de o secetă extremă, boala s-a dovedit a fi extrem de catastrofală. „Cocoliztli” este cuvântul aztec pentru „dăunător”.
Recent, a fost examinat ADN-ul din scheletele victimelor, ieşind la iveală faptul că acestea erau infectate cu o subspecie de Salmonella cunoscută sub numele de S. Paratyphi C, care cauzează febră enterică. Febra enterică presupune febră ridicată, deshidratare şi probleme gastro-intestinale, fiind în prezent o ameninţare majoră pentru sănătatea oamenilor.
Plăgile americane (secolul al-XVI-lea)
Plăgile americane reprezintă un grup de boli eurasiatice aduse în America de exploratorii europeni. Aceste boli, inclusiv variola, au contribuit la prăbuşirea civilizaţiilor, printre care şi cea aztecă. Unele estimări sugerează că 90% din populaţia indigenă din emisfera occidentală a fost ucisă.
Aceste boli au „ajutat” armata spaniolă condusă de Hernán Cortés să cucerească capitala aztecă Tenochtitlán în 1519 şi o altă forţă spaniolă condusă de Francisco Pizarro să cucerească Inca în 1532. Spania a preluat astfel teritoriile ambelor imperii. În ambele cazuri, armatele aztecă şi incană au fost devastate de boală şi nu au putut să reziste forţelor spaniole. Când cetăţenii Marii Britanii, Franţei, Portugaliei şi Olandei au început să exploreze şi să cucerească emisfera occidentală, eforturile lor au fost diminuate de boala care redusese în mod tulburător dimensiunea grupurilor indigene.
Marea ciumă a Londrei (1665-1666)
Ultimul mare focar al pandemiei „Moartea Neagră” din Marea Britanie a provocat un exod în masă din Londra, condus de regele Charles al II-lea. Ciuma a început în aprilie 1665 şi s-a răspândit rapid de-a lungul lunilor călduroase de vară. Puricii de la rozătoarele infectate de ciumă au reprezentat una dintre principalele căi de transmitere.
Până la sfârşitul ciumei, aproximativ 100.000 de oameni, inclusiv 15% din populaţia Londrei, au murit. Dar acest lucru nu a însemnat sfârşitul suferinţei oraşului. Pe 2 septembrie 1666, a început Marele Foc al Londrei, care a durat patru zile şi a incendiat o mare parte din oraş.
Marea Ciumă din Marsilia ( 1720-1723)
Înregistrările istorice spun că Marea Ciumă din Marsilia a început atunci când o navă numită Grand-Saint-Antoine a ajuns în Marsilia, Franţa, transportând o marfă din estul Mediteranei. Deşi nava a fost pusă în carantină, ciuma a ajuns în oraş, probabil prin intermediul puricilor de pe rozătoarele infectate de ciumă.
Ciuma s-a răspândit rapid, iar în următorii 3 ani, 100.000 de oameni au murit în Marsilia şi în împrejurimi. Se estimează că până la 30% din populaţia Marsilia ar fi pierit.
Ciuma rusească (1770-1772)
În Moscova afectată de ciumă, spaima cetăţenilor aflaţi în carantină s-a transformat în violenţă. Revoltele s-au răspândit prin oraş şi au culminat cu uciderea arhiepiscopului Ambrosius, care încuraja mulţimile să nu se adune. Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a era atât de disperată să restabilească ordinea publică, încât a emis un decret pripit prin care a ordonat mutarea tuturor fabricilor de la Moscova.
Până la sfârşitul ciumei, 100.000 de oameni au murit. Chiar şi după ce ciuma s-a încheiat, Ecaterina s-a străduit să restabilească ordinea. În 1773, Yemelyan Pugachev, un bărbat care pretindea a fi Petru al III-lea (soţul executat al Ecaterinei), a condus o insurecţie care a dus la moartea a încă câteva mii de oameni.
Epidemia de febră galbenă din Philadelphia ( 1793)
Atunci când febra galbenă a afectat Philadelphia, capitala Statelor Unite ale Americii la acea vreme, oficialii au presupus că sclavii sunt imuni. Drept urmare, aboliştii au solicitat să fie recrutaţi oameni de origine africană pentru îngrijirea bolnavilor.
Boala era purtată şi transmisă de ţânţari; numărul acestora a crescut în mod excesiv în timpul vremii deosebit de calde şi umede din Philadelphia în acel an. Abia când a sosit iarna şi ţânţarii au murit, epidemia s-a oprit în cele din urmă. Până atunci, peste 5.000 de oameni muriseră.
Pandemia de gripă (1889-1890)
În epoca industrială modernă, noile mijloace de transport au condus virusul gripal spre dezastru. În doar câteva luni, boala s-a răspândit pe tot globul, omorând un milion de oameni.
A fost nevoie de doar 5 săptămâni pentru ca epidemia să atingă un nivel maxim de mortalitate. Primele cazuri au fost raportate în Rusia. Virusul s-a răspândit rapid în tot Sankt Petersburg-ul înainte de a-şi croi drum spre Europa şi restul lumii, cu toate că nu existau călătoriile aeriene.
Epidemia americană de poliomielită (1916)
O epidemie de poliomielită care a început în New York a îmbolnăvit 27.000 de persoane, dintre care 6.000 au decedat în Statele Unite. Boala afectează în principal copiii, iar uneori supravieţuitorii rămân cu dizabilităţi permanente. Epidemiile polio au apărut sporadic în Statele Unite până când s-a dezvoltat vaccinul Salk în 1954.
Pe măsură ce vaccinul a devenit disponibil pe scară largă, cazurile din Statele Unite au scăzut. Ultimul caz de poliomielită din Statele Unite a fost raportat în 1979, întrucât eforturile de vaccinare de la nivel global au reuşit să oprească boala.
Gripa spaniolă (1918-1920)
Se estimează că în jur de 500 de milioane de oameni din Marea Sudică şi până la Polul Nord au căzut victime ale gripei spaniole . O cincime dintre aceştia au murit, unele comunităţi indigene ajungând aproape de pragul dispariţiei. Răspândirea şi letalitatea gripei au fost influenţate de condiţiile de pe frontul de luptă, alimentaţia precară de război pe care multe persoane o experimentau în timpul Primului Război Mondial.
În ciuda numelui, boala nu a apărut în Spania. Spania a fost neutră în timpul războiului şi nu a impus o cenzură strictă asupra presei, ceea ce însemna că oamenii erau informaţi din timp cu privire la această boală. Oamenii au crezut în mod eronat că boala este specifică Spaniei şi, astfel, a fost răspândită această denumire.
Gripa asiatică (1957-1958)
Pandemia de gripă asiatică a reprezentat o altă manifestare globală a gripei. Având rădăcinile în China, aceasta a curmat un milion de vieţi. Virusul care a provocat pandemia a fost obţinut dintr-un amestec de virusuri gripale aviare.
Centrele pentru Controlul si Prevenirea Bolilor constatau că boala se răspândeşte rapid, întrucât a fost raportată în Singapore în februarie 1957, în Hong Kong în aprilie 1957, iar apoi în oraşele de coastă din Statele Unite ale Americii în vara anului 1957. Numărul total al victimelor a depăşit pragul de 1,1 milioane în toată lumea, cu 116.000 de decese care au avut loc în Statele Unite.
Pandemia / epidemia SIDA (din 1981 şi până în prezent)
SIDA a infectat aproximativ 35 de milioane de oameni încă de la începuturile sale. HIV, virusul care provoacă SIDA, s-a dezvoltat probabil dintr-un virus al cimpanzeului care s-a transferat la oameni în Africa de Vest prin anii 1920. Virusul a „călătorit” în jurul lumii, dezvoltându-se o pandemie până la sfârşitul secolului XX.
Acum, aproximativ 64% din cele 40 de milioane de persoane estimate că trăiesc cu virusul imunodeficienţei umane (HIV) trăiesc în Africa sub-sahariană. Timp de zeci de ani, boala nu a avut un tratament, însă medicamentele dezvoltate în anii ‘90 permit acum persoanelor cu această boală să ducă o viaţă normală, cu condiţia ca acestea să urmeze un tratament regulat. Recent, 2 persoane au fost vindecate de HIV.
Pandemia gripei porcine H1N1 (2009-2010)
Pandemia de gripă porcină din 2009 a fost cauzată de o nouă tulpină de H1N1 cu originea în Mexic. Într-un an, virusul a infectat până la 1,4 miliarde de oameni pe tot globul şi a ucis între 151.700 şi 575.400 de oameni, potrivit CDC. Pandemia din 2009 a afectat în primul rând copiii şi adulţii tineri, iar 80% dintre decese s-au înregistrat la persoane mai mici de 65 de ani, a raportat CDC.
Acest lucru a fost neobişnuit, având în vedere că majoritatea tulpinilor de virus gripal, inclusiv cele care provoacă gripa sezonieră, provoacă cel mai mare procent de decese în rândul persoanelor de 65 de ani sau chiar mai mari. În cazul gripei porcine, persoanele în vârstă păreau să fi dezvoltat deja o imunitate suficient de mare încât să îi apere de grupul de viruşi din care face parte H1N1. Vaccinul pentru virusul H1N1 este acum inclus în vaccinul gripal anual.
Epidemia de Ebola din Africa de Vest (2014-2016)
Ebola a făcut ravagii în Africa de Vest între 2014 şi 2016, cu 28.600 de cazuri raportate şi 11.325 de decese. Primul caz raportat a fost în Guineea în decembrie 2013, apoi boala s-a răspândit rapid în Liberia şi Sierra Leone. Cea mai mare parte a deceselor au avut loc în aceste trei ţări. Un număr mai mic de cazuri s-au produs şi în Nigeria, Mali, Senegal, Statele Unite şi Europa, au raportat Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor.
Nu există încă remediu pentru Ebola, însă eforturile de a găsi un vaccin continuă. Primele cazuri cunoscute de Ebola au avut loc în Sudan şi Republica Democratică Congo în 1976, considerându-se că virusul ar avea originea în lilieci.
Epidemia de virus Zika (din 2015 şi până în prezent)
Impactul epidemiei Zika din America de Sud şi America Centrală nu poate fi încă cunoscut cu exactitate. Între timp, oamenii de ştiinţă duc o luptă serioasă împotriva timpului pentru a ţine virusul sub control. Virusul Zika este de obicei răspândit prin ţânţarii din genul Aedes, însă poate fi transmis şi la om.
În timp ce Zika nu este dăunător adulţilor sau copiilor, acesta poate ataca copiii care sunt încă în pântec şi le poate provoca defecte la naştere. Tipul de ţânţari care poartă Zika trăieşte cel mai bine în climele calde şi umede, făcând America de Sud, America Centrală şi anumite părţi din sudul Statelor Unite să reprezinte adevărate zone de risc.
