A fi cel care face primele conexiuni, primele situări în epocă şi primele exerciţii de descifrare a operei este o treabă grea şi riscantă mai ales că - spun statisticile ! - doar puţin peste zece procente din diagnosticele critice se împlinesc în istoria literară. Dacă opera este modestă, proba criticului nu e chiar atât de grea. Dar dacă se întâmplă să ai de analizat un roman atipic, nu doar greu de clasificat, ci şi de descifrat, cu un registru intertextual de mare rafinament, misiunea criticului literar este şi mai complicată. Un astfel de roman este "Repetenţii" de Dan Moldoveanu.
Avem de prezentat un roman complicat exprimat în două registre ample, unul de suprafaţă - poem lucid şi amar al Brăilei ultimei jumătăţi de veac - şi altul de adâncime, dominat de o simbolistică ocultată, cu un scenariu greu, care nu poate fi pe deplin înţeles fără iniţiere. Cele două structuri merg în binom, hrănindu-se reciproc una din alta, formând o simbioză literară specială.
Chiar dacă Dan Moldoveanu încearcă să încline balanţa şi să mute centrul de greutate al romanului pe a doua structură, chiar dacă dă de înţeles că scrie romanul de suprafaţă ca demonstraţie învăluită a celei de-a doua, totuşi, pe noi ne interesează doar literatura prezentă în prima structură şi e, după opinia noastră, singura care contează substanţial.
În acest roman dificil totul pare valabil cu o singură condiţie: "de treci codrii de aramă" ai realului. Dacă eşti captiv unui tip de scriitură realistă, nu vei trece de pagina a zecea. Arunci cartea şi gata ! Dar dacă te laşi robit de imaginarul în desfăşurare, nu mai laşi cartea din mână şi când lectura se încheie, o iei de la capăt, ca într-o transă fără sfârşit.
Spaţiul epic este mereu acelaşi: Brăila şi împrejurările sale. Dar pe axa Timpului epic lucrurile sunt ceva mai complicate. Curgerea este suspendată. Ceasurile stau pe sârmă la uscat, ca în celebra pictură a lui S. Dali. Totul e un prezent etern. Lucrurile nu mai au greutate, stau într-o levitaţie care poate fi controlată doar de autor, văzut aici ca metaforă a Creatorului.
Singura energie care pune în mişcare Lumea este imaginaţia Creatorului. Totul se întâmplă aşa, atunci şi atât cât vrea el. Distingem în subsidiar parabola artistului care propune lumi paralele, alcătuite din cuvinte.
Mai întâi, "Repetenţii" este un roman al Brăilei, oferind o perspectivă nouă faţă de ceea ce suntem obişnuiţi. În primul rând, nu mai e Brăila nărăvită la elogii, nu mai e "starea de legendă a Dunării" (Fănuş Neagu) şi nu mai e nici simbolul ocrotitor al celui rănit de Lume (Panait Istrati). Vraja fără leac exercitată de Brăila asupra unor mari spirite ca M. Sebastian, Perpessicius, Mihu Dragomir, N. G. Mărăşanu s-a încheiat. Stând aici, locuind-o, Dan Moldoveanu scrie altfel despre Brăila.
În "Repetenţii" Brăila nu mai e un spaţiu fabulos în care pulsează mitul sau legenda. Dimpotrivă, este o Brăilă clădită pe o utopie neagră, sumbră, pe dos, în manieră swiftiană, chiar cu elemente absurde din proza lui Urmuz. E un oraş care seamănă mai mult cu "Tâmpitopole", numele care, credea I. L. Caragiale, e mai potrivit pentru Bucureşti. În mod subtil autorul polemizează cu toate legendele Brăilei, cu toate prejudecăţile care bântuie imaginaţiile rău hrănite cu idei şi cărţi, le ia la refec, le dezumflă, le degradează şi le aduce la nivelul realului.
În "Repetiţii" brăileanul e "fanariot cu sânge de evreu, comportament de ţigan, hapsân la bani ca un ţăran, greu de cap ca un bulgar, îndărătnic precum un ungur, iute la supărare ca un tătar, beţiv ca un rus, leneş ca un turc, pervers ca un francez".
Ca spaţiu literar, Brăila din roman are o altă imagine, uşor polemică faţă de ceilalţi mari băsmuitori ai oraşului, de la Panait Istrati la Fănuş Neagu, de la Mihail Sebastian şi Perpessicius la Mihu Dragomir şi Nicolae Grigore Mărăşanu. În "Repetenţii" Dan Moldoveanu evocă o Brăilă fabuloasă dar şi derizorie, o Brăilă efemeră dar şi eternă, cosmopolită, aluvionară, alunecând lent, dar sigur spre nimic, învinsă fără războaie, având în ea germenele răului, al distrugerii. E o Brăilă închisă ca o monadă condamnată nu doar la izolare şi singurătate, ci la contemplarea propriei firi, deci trăind o formă de purificare în sens barbian, în oglindă, deci şi în moarte.
E o Brăilă evocată în descreşterea ei cantemirească, uşor derizorie, căreia autorul îi smulge straturile de ficţiune ca pe nişte măşti şi o aduce la nivelul realului. Considerăm romanul "Repetenţii" unul din cele mai bune romane ale Brăilei, de la „Chira Chiralina" încoace. E o carte barocă şi complicată, o carte tragică, un mare poem crepuscular.
În finalul romanului Dan Moldoveanu plasează un capitol special, format din 38 de formulare de procese-verbale, prin care neamurile vechi ale Brăilei revendică de dincolo de mormânt, într-un fabulos nesaţiu, averi. "Subpământurile" Brăilei evocă o structură exoterică dar care, literar vorbind, are echivalent în "Infernul" lui Dante, în bolgiile cele mai apropiate de marea flacără.
Cele patru "subpământuri" sunt structurate în jurul celor patru evenimente fundamentale care marchează istoria oraşului: se începe cu dărâmarea raialei pe la 1830, moment de început al istoriei moderne a Brăilei, se continuă cu cercul al VII-lea, care se fixează în istorie pe la 1714, având în istorie reperul începerii domniilor fanariote şi al VIII-lea cerc, fixat în urmă cu 450 de ani, în momentul în care "molâul" de Radu Paisie acceptă transformarea Brăilei în raia. Ultimul cerc, al IX-lea, este fixat în prejma domniei lui Vladislav I, pe la 1368, an în care este menţionată Brăila în documente istorice.
Aceste "sublumi" sunt un palimpsest al Brăilei. Nu ştiu câtă literatură este aici. Oricum, foarte puţină. Chiar dacă nivelul ezoteric este foarte înalt, el nu dezvoltă decât în mică parte proză. De fapt, este o idee năzdrăvană, o călătorie iniţiatică în destinul Brăilei, care, prin ricoşeu, slujeşte sensul romanului.
Aceste ultime patru cercuri danteşti sunt răsturnate din literatură în istorie, aplicate Brăilei. Aici "locuiesc" hoţii, mituitorii, trădătorii, învrăjbitorii, ucigaşii, cu alte cuvinte, o umanitate pe dos, formată, după numele înscrise în citatele de dare în judecată, de nemţi (negustori braşoveni, probabil !) turci, greci, evrei. Sunt într-o comunicare absurdă cu contemporanii cărora le-au dat năravuri grele. Ca în parabola orientală a jocului de şah, ei cer mari despăgubiri. Ei încă „scrâşnesc".
Într-o mică prefaţă Mircea Cavadia numeşte „Repetenţii" „roman genial". Nu ne aventurăm să confirmăm sau să infirmăm aprecierea superlativă a unui alt prozator cu rădăcini brăilene, dar ceva este evident: prin imaginaţia nărăvaşă, greu de ţinut în frâu, ca armăsarii scoşi la încurat, prin fantasticul banalităţii - lumea brăileană este văzută printr-un sistem de lupe miraculoase, care dilată cotidianul până la miraculos - şi mai ales prin fraza de o eleganţă rară, o adevărată orfrevărie sintactică, "Repetenţii" se constituie într-un roman baroc, greu de clarificat.
Sunt asimilate ireproşabil mari experienţe naratologice ale prozei moderne, de la E. Sabato, cel din celebrul roman „Despre eroi şi morminte" la G. Rodenbach, autorul romanului „Bruges, a doua moarte", roman admirabil tradus la noi de Fănuş Neagu, de la G. G. Marquez - nu e Brăila un Macondo în mal de Dunăre? - la utopia neagră a lui J. Swift. Dintre români îi simţi aproape pe N. Breban, cel din „Bunavestire" şi pe Mateiu I. Caragiale.
O intertextualitate subtilă, dar şi un conclav al artelor şi ştiinţelor, adesea în exces, cu referinţe muzicale, picturale dar şi matematice, din domeniul ingineriei, împânzesc pagina cu o reţea de semne ce sporesc enigma romanului.
Acestora li se adaugă buletine medico-legale, procese-verbale fanteziste şi peste toate un cod ezoteric de abia camuflat în pliurile realului.
Rezultă un roman care aparţine unui realism ieşit dintr-un tip nou de "neţărmurire". Ca "gen genofag", cum îl numea în urmă cu câteva decenii Nicolae Manolescu, romanul îşi adjudecă aici alte elemente noi din alte domenii. Pentru a spori efectul de autenticitate se mai adaugă ceva: citarea, ca personaje episodice, a unor personalităţi literare naţionale, Panait Istrati şi Fănuş Neagu, precum şi a unor personalităţi culturale sau medicale locale - Mosorescu, Buhagiar, Ecmegian, Crassas, Gabrovescu, Talancă precum şi numele unor instituţii publice.
În centrul de lumină al romanului se află o altă galaxie de personaje, a "repetenţilor" la marea şcoala a vieţii. În fruntea listei, Mioara Alimentară şi Mitică Petrache, personajele plebee ale romanului, perechea în jurul căreia se ţese cea mai mare parte a acţiunii. Acestora li se adaugă Moş Eveniment, Satelitu, Samaliot, Mihai Dinu, Mama, Plăpumăreasa, Ghionoaia. Ca să fie complet, tabloul are, ca la marii pictori, conturat într-un colţ de penumbră, portretul autorului ascuns sub numele Gustav Valentin.
Desigur, un cod epic există, dar el este cunoscut numai de autor şi oferit cititorilor ca un joc puzzle. Refacerea întregului e o aventură pe cont propriu. Autorul a avut grijă să amestece destinele, să încurce urmele ca în Babilon limbile şi să compună un roman în care criteriul cronologic fundamental este ambiguizat, încât se ajunge ca împăratul Napoleon al III-lea să fie evocat citind din Gorbaciov.
Rezultă un roman greu de rezumat. Nici nu ar avea prea mare importanţă dacă aici nu s-ar ascunde vreun cod naratologic special.
Povestitorul este omniscient şi omniprezent ca un Creator. El este în spatele tuturor ca un mare păpuşar, se joacă în voie cu destinele, struneşte caii nărăvaşi ai imaginaţiei. Rezultă un pamflet în cheie alegorică despre Brăila.
