Ceea ce în Cehia sau Germania s-a întâmplat imediat după căderea comunismului, asigurând o dezvoltare democratică societăţilor din acea parte de Europă, pare să se întâmple şi la noi, dar cu două decenii întârziere. Doar că acolo lustraţia nu a avut ca scop înfăptuirea vreunui act de justiţie, ci îndepărtarea practicilor comuniste din administraţie pentru o evoluţie în ton cu principiile democratice. De aceea, cred că în România promulgarea Legii Lustraţiei va fi mai degrabă un act cu încărcătură simbolică - la fel ca şi condamnarea regimului comunist - iar efectele ei pozitive reale vor fi aproape invizibile la nivelul societăţii româneşti, societate în care foştii lideri comunişti au avut timp două decenii să imprime trendul pe care acum îl continuă cei instruiţi la umbra lor. Fiindcă am văzut în aceşti douăzeci de ani că nu trebuie să fi fost neapărat membru al aparatului de poliţie politică pentru a fi lichea şi că - iar asta a fost cu adevărat trist - tinerii intraţi în politică s-au înarmat cu arsenalul de demagogie, nesimţire şi lăcomie al bătrânilor foşti comunişti, care i-au selectat şi educat după chipul şi asemănarea lor.
Dincolo de Legea Lustraţiei, aşadar, României îi este necesară şi o lustraţie reală, care nu mai are legătură cu comunismul neapărat, ci cu un anumit fel de purificare. De curăţenie. Iar curăţenia s-ar putea face teribil de uşor dacă instituţiile statului ar funcţiona cu adevărat. Dacă legile s-ar aplica la fel pentru toată lumea, indiferent de culoarea politică, de funcţie ori de prietenii. Dacă poliţia, parchetele şi instanţele de judecată şi-ar face cu adevărat treaba, cred că am putea vedea o lustraţie reală.