A fost odată... o oră la care abia așteptam să ajung. Aici elevii fluierau, dansau, mă contraziceau, râdeau. Era suficient ca la lecția despre aptitudini să întreb: „Cui îi place să fluiere?” Și, deodată, începea cineva din ultima bancă să întoarcă toate privirile către el, pentru că fluiera „Deșteaptă-te, române” cu mare acuratețe și încă ceva ce nu știu cum se numește, pentru că era melodia lui preferată. Sufletele se bucurau.
La altă oră, amuțeam cu toții în fața unui adolescent care spunea: „Eu ce fac, fac din suflet, de aceea vă vorbesc din suflet. Îmi place să dansez. Seara, spre disperarea părinților și vecinilor, mă apucă și dansez și scap de toate grijile și nemulțumirile.” „Păi ce dansezi?” „Stați puțin” și pune muzică grecească pe telefon, iar eu rog pe cineva să-l filmeze, că așa ceva e păcat să se piardă. Băiatul acesta chiar dansează și chiar își pune tot sufletul aici, acum. Două minute, până și elevii cărora le-am făcut observație să fie atenți sunt atenți. La sfârșit îl aplaudă: suntem fericiți. Și el e fericit. El, care dansează în fața atâtor oameni străini, în ansamblul de dansuri grecești, a dansat în fața colegilor lui și chiar ia un zece la Psihologie.
Uneori, ne solidarizăm cu fata care tremură în fața clasei ca să-și prezinte un punct de vedere; eu stau în ea. Sunt una cu ea: îmi reglez respirația la respirația ei scurtă. Se termină discursul: e mai puternică, mai încrezătoare decât înainte. Cineva din bancă îi face cu ochiul: a fost foarte bine.
La ora de Psihologie se plânge: sunt situații în care mi se cere să țin distanța, să nu mă apropii atât. N-am încotro: trebuie să ascult!
Vorbim despre rănile sufletului, despre limbajele iubirii, despre îndrăgostire, dacă e sau nu posibil să fii îndrăgostit 20 de minute, atât și nimic mai mult. Îmbujorare și paloare, puncte de vedere diferite. Cineva vrea să pună o întrebare: „Ce înseamnă că am visat un câine care... aproape m-a mușcat? Era întuneric, erau doi bărbați în depărtare, dar și ei au fugit de frica acelui câine... și am rămas singură. Și aproape m-a mușcat.” „Putem vorbi despre pericolul pe care-l sesizezi în mod inconștient”.
Vorbim despre anxietate, depresie, anorexie și bulimie și cineva se strâmbă la sintagma „vomitat voluntar”, altcineva râde. Vorbim despre limbajul corpului și minciună, dependențe și boli psihice, despre cum ne stresăm de griji închipuite și nu reale, cum e să trăiești liber, de unde știi dacă vocea interioară e a ta sau a părintelui tău critic, ce înseamnă că nu poți fi salvator fără să fii victimă și persecutor, care e visul tău cel mai îndrăzneț, cum ar arăta un salon de înfrumusețare a sufletului.
Asta a fost azi. Mâine nu va mai fi, pentru că se discută despre eliminarea Psihologiei din planul-cadru al învățământului.
Când se apleacă cineva peste balustrada interiorității, e posibil să cadă în golul creat de exterioritate. În afara sa sunt himerele plăcerilor de moment, înlăuntrul său sunt evidențele neliniștilor, curiozității, amintirilor ce nu se pierd.
