Dacă există o replică care să esenţializeze până în măduva oaselor abjecţia, tupeul mefistofelic şi ipocrizia patologică ale lui Ion Iliescu, în opinia mea, aceasta este: "Vă mulţumesc pentru tot ceea ce aţi făcut în aceste zile, pentru toată atitudinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică. Deci, vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă conştiinţă civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu. Cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică, aţi simţit momentul dificil şi, cu o dăruire exemplară, v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu Puterea nouă". E un fragment din discursul de mulţumire pe care l-a ţinut Ion Iliescu în faţa minerilor.
Dacă ar fi să facem un top al distrugătorilor de ocazie ai ideii de societate civilă - deci al motorului politic din corpul oricărei democraţii eficiente -, Ion Iliescu ar trebui să ocupe, fără îndoială, locul întâi. Elaborând minuţios o viziune psihotic-etatistă a controlului politic - bazată pe manipularea prin anxietate colectivă, deci printr-o tehnică 100% comunistoidă -, pe parcursul întregii sale cariere politice post-decembriste, Ion Iliescu a reuşit să producă, la nivel socio-politic, o plagă care a abolit din faşă orice şansă de interacţiune normală între noţiunea de democraţie - şi practică democratică! - şi individul proaspăt ieşit din puţul regimului ceauşist. În mod esenţial, Ion Iliescu este vinovat de mutilarea unei întregi generaţii, atât civile, cât şi politice, iar efectele acestei mutilări s-au perpetuat până astăzi, dând naştere unui orizont fertil al lipsei de discernământ politic. Să mă explic. Dând frâu liber structurii "fundamental comuniste a personalităţii sale" (H.R.Patapievici), Ion Iliescu a reuşit să inoculeze scârba faţă de politică. Deci, a provocat un fenomen toxic, iar momentul ales a fost unul ideal. Anii '90, o perioadă extrem de sensibilă, în care orice gest politic ar fi trebuit să fie executat cu penseta şi batista - adică: responsabil -, şi nu prin aţâţare propagandistică. De fapt, Ion Iliescu a rezumat politica doar la o fraudă morală. Nu e nevoie să ai un bagaj politologic în dotare pentru a observa furia care se instalează brusc în ochii majorităţii românilor la auzul cuvântului "politică". Ce a rezultat din praxisul iliescian? O dramă. În prezent, avem o societate incapabilă de a înţelege un fenomen politic, de a discerne între două etici politice şi de a gândi politic realitatea. Politic, nu politicienesc! Adică: inteligibil, nu interlopic. Mai mult, Ion Iliescu este arhitectul unei societăţi-mutant, o societate care crede că o viaţă bună poate exista doar în absenţa politicii. Ceea ce, în opinia mea, reprezintă o cale sigură spre un dezastru iremediabil. De ce? Deoarece, în acest moment - după cum explica şi Hannah Arendt, în "Făgăduinţa politicii", o prejudecată fatală conceptului de politică - românul confundă politica cu ceea ce vrea să pună capăt politicii. Asta e capodopera iliesciană!
