În primul rând, acest capitol a fost ca şi ignorat sau publicat în ultima jumătate de veac doar fragmentar şi ocazional. În al doilea rând, acum se vede limpede că acest capitol pe care noi îl considerăm fundamental pentru cunoaşterea operei lui Mihail Sebastian a fost pe nedrept considerat de rang secund sau terţ, fără să i se dea importanţa cuvenită. Se pare că chiar autorul a privit cu prejudecăţi sau chiar cu neîncredere acest capitol care, la judecata istoriei literare, după trei sferturi de veac, se dovedeşte un domeniu esenţial la operei şi îl aşează pe Mihail Sebastian în rândul celor şapte-opt critici literari şi eseişti români care au format gustul literar al epocii interbelice.
A estima ce ar fi făcut autorul în anii de după război cu acest material divers şi amplu, amestec de steril şi minereu literar, înseamnă a gândi contrafactual. Toţi ceilalţi corifei ai generaţiei lui - Mircea Eliade, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Tudor Vianu, G. Călinescu - au avut proiecte care să rezume această aparentă risipire în presa vremii, Sebastian, nu. În primele două volume ale integralei este rezumată experienţa publicistică a lui Mihail Sebastian de la debut, din vara anului 1926, până în decembrie, 1932, adică primii şapte ani de activitate.
Sunt aici 750 de articole - câte vor mai fi publicate în final - însumând 2350 de pagini. Această perioadă are o anumită specificitate: autorul a făcut doar activitate publicistică şi nu a divulgat niciun proiect literar.
Aceste două volume sunt doar începutul. Vor fi publicate încă trei volume în aceeaşi colecţie tip Pléiade a Academiei Române. Cele 2500 de articole - câte vor fi în final - vor forma un capitol fundamental al operei şi vor pune în discuţie pentru a doua oară în ultimul sfert de veac cazul Sebastian. Considerat, din păcate, un capitol friabil al operei, publicistica nu a fost doar corvoada zilnică acceptată pentru câştigarea libertăţii de a sta senin la masa de lucru pentru a-şi scrie opera. A fost mult mai mult.
De fapt, această activitate a fost pentru Mihail Sebastian un laborator de încercare şi susţinere a tuturor ideilor care vor urca mai apoi în structurile romanelor şi operelor de teatru.
Publicistica, nu doar aceasta, a începuturilor, ci în integralitatea ei, cuprinde, discret formulat, un foarte înalt şi subtil registru teoretic. Autorul oferă, pentru cine vrea să-i înţeleagă mai bine opera literară, un prim cod de interpretare, din păcate ignorat până acum în cea mai mare parte. Sebastian teoreticianul este nu doar cu un pas înaintea romancierului sau dramaturgului - în sensul că formulează mai devreme cu câţiva ani opiniile - ci şi pe un palier superior de exprimare, mai subtil şi mai modern. Pe scurt, teoreticianul Sebastian este pe măsura lui Camil Petrescu, romancierul şi dramaturgul Sebastian, nu.
Să ne fie permisă o profeţie: publicarea integralei publicisticii va aduce o nouă cutremurare a operei, comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat la publicarea Jurnalului.
Opera lui M. Sebastian este şi azi mult mai neliniştită decât s-a crezut. Citită fragmentar sau numai pe genuri literare, fără o viziune integratoare, ea a părut multora, pe bună dreptate, o operă perfectă pentru raftul doi.
Însă opera lui rămâne pentru încă multă vreme un caz, aşa cum se întâmplă cu toţi scriitorii tineri, cu sfârşit lumesc absurd şi cu opera doar conturată. Opera lui N. Sebastian este, privită în integralitatea sa, mult mai neliniştită decât se crede. Ori de câte ori o vom vedea fixată în firidele istoriei literare, ea va veni spre contemporaneitate cu energii nebănuite.
Dacă ar fi să alcătuim o fiziologie a provincialului în redacţia ziarului Cuvântul am observa că tânărul Mihail Sebastian contrazice toate prejudecăţile. Ceea ce e de admirat la acest adolescent care, la doar câteva luni de la absolvirea liceului, publica frecvent la unul din cele mai căutate ziare din România anilor 20, este dezinvoltura. Nu vom găsi la Sebastian nimic din timiditatea provincialului venit în capitală. El nu are ezitări, niciun subiect nu-l inhibă. Când păşeşte în arenă este deja format. Se mişcă lejer printre diverse probleme literare, filozofice, istorice, politice. Tânărul Sebastian dovedeşte o mare uşurinţă în comunicare. Fraza lui Sebastian nu are aceea iască livrescă specifică celor fără har ci e deschisă, adresată unui cititor imaginat. Lectura eseurilor lui Sebastian este mai întâi un exerciţiu de comunicare şi mai apoi un exerciţiu de informare.
El abordează con brio orice subiect. În generaţia sa, doar Mircea Eliade la fel de pestriţ la sumar. Ceilalţi, Perpessicius, Ş. Cioculescu, Valeriu Streinu rămân fideli doar temelor literare.
Oricum, pare a fi copilul teribil al redacţiei. Deşi este ieşit de curând dintr-o adolescenţă brăileană enigmatică, Sebastian este un tânăr cu bosă. Pare grăbit să ardă etapele, matur prea de vreme, în luptă cu timpul care doar părea răbdător.
El este iniţiat în literatura franceză clasică şi modernă, în literatura engleză sau germană. Scrie eseuri subtile care ar fi putut să fie publicate oriunde în ţările autorilor. Fraza eseurilor lui este curată, cu tăietură simplă, la obiect, fără înfloriri sau calofili inutile.
Intră repede şi cu curaj în primele polemici. Simte că polemica este o bătălie pentru principii, pentru identitate sau întâietate. Nu se coboară niciodată la pamflet. Armele lui sunt întotdeauna urbane, argumentele, logice. În arena disputelor nu coboară niciodată cu arme contondente. De cele mai multe ori este ironic, dar practică ironia subtilă, aceea care doare târziu. Nu are nimic dâmboviţean şi nici balcanic, ci dimpotrivă cultivă o etică a polemicii cu pereche mai rar de găsit în epocă. Sebastian nu are niciodată criză de subiecte, nu este niciodată neinspirat.
De asemenea, nu este interesat de paradigma literară brăileană. Atunci, în primul deceniu de după război se mai bucura de o oarecare notorietate prozatorul Constantin Sandu Aldea. Sebastian nu este interesat de subiect. Nici la moartea prozatorului, în 1927, nu scrie niciun rând.
În anii afirmării lui Sebastian îşi trăia gloria literară Panai Istrati. Faţă de marele povestitor arată un oarecare interes, oricum, mult mai mic se cuvenea. Doar într-un articol evocă întâmplări care azi au sensul pierdut: va veni odată şi odată timpul când, în ciuda tuturor neplăcerilor făcute nouă, vom trebui să recunoaştem totuşi că în omul acesta e ceva de alte dimensiuni şi alt înţeles decât se spune. (Note, Cuvântul, 22 dec. 1928)
Chiar dacă îl socoteşte scriitor francez, recunoaşte că Panait Istrati avea în glas şi în scris, atunci când se povestea pe el, o tristeţe lentă şi rotundă de popas. În ciuda acestei intuiţii subtile, e limpede că evreul nu avea organ să admire caţaonul. Vechiul conflict dintre copiii evrei şi greci din Grădina Mare sau de pe Regala, evocat undeva de Mihai Sebastian, se muta în spaţiul literar.
Paradigma literară a Brăilei începuse să se lege, mai întâi prin C.S. Aldea, apoi prin Panait Istrati. Balcanismul, literatura câmpiei, exoticul, tema Bărăganului, literatura sudului românesc erau în stare născândă. Mihail Sebastian are însă calea sa. El nu aderă la niciuna.
Ceea ce se observă azi, la sumarul integralei, şi nu se putea observa în antologii este diversitatea stilurilor publicistice. Sebastian nu supune temele abordate unui confort procustian al stilului. Sunt abordate toate speciile publicistice, de la cronici literare, teatrale, plastice la analize politice, interviuri, polemici, revista revistelor, amintiri, portrete, evocări, scrisori literare.
Nivelul intelectual al acestor articole este realmente excepţional. Sebastian scrie printre primii la noi - şi o face memorabil! - despre Marcel Proust, André Gide, J. Giraudoux, A. Maurois, Remy de Gourmont, L. Pirandello, V. Woolf, O. Wilde, Paul Valéry.
Să nu ignorăm un fapt esenţial: tot acest spectacol de idei, toată această efervescenţă ideatică nu este publicată în vreo revistă academică sau universitară, cu accesibilitate restrânsă. Eseurile lui Sebastian sunt, de fapt, articole de ziar. Cuvântul era unul din cele mai citite ziare româneşti, vândut în tiraje impresionante. Ceea ce face aici Sebastian şi ceea ce va face toată generaţia lui este un fapt de mare efect: ziaristul profită de rubrica sa şi vulgarizează, în sens pur, mari teme literare sau filozofice moderne. Este aici o activitate de iniţiere a publicului, de familiarizare cu o problematică de anvergură europeană. Să recunoaştem, noua elită românească interbelică s-a format şi aşa.
În analiza acestei perioade nu trebuie să uităm un fapt esenţial: aceste texte sunt scrise de un tânăr doar ieşit din adolescenţă, de la 19 la 25 ani.
Mihail Sebastian trebuie analizat şi ca un fenomen de precocitate. Îl mai au în epocă Mircea Eliade şi Emil Cioran.. Mai ales în aceste două volume este imaginea unui Sebastian adevărat. Avea un fericit gust al libertăţii. Nu simţea încă destinul costinian al omului sub vremi. Peste numai câţiva nori negri se vor abate asupra sa.
El a intrat în arenă deplin format. Anii de ucenicie ai lui Mihail Sebastian vor forma un alt subiect. Principalul este că el nu a ieşit nici din spuma mării şi nici din capul vreunei zeiţe. El este rodul - ne ferim de un cuvânt uzat: produsul - unei şcoli şi a unei conjuncturi.
Povestea lui Sebastian este unică şi merită - a câta oară? - rezumată. Norocul lui se numeşte Nae Ionescu. În vara anului 1926, la examenul de bacalaureat de la Liceul Nicolae Bălcescu, din Brăila, un absolvent redactează o teză atipică. Preşedintele comisiei, profesorul Nae Ionescu, el însuşi absolvent al aceluiaşi liceu în urmă cu 15 ani, este surprins de teza ieşită din patternul cenuşiu al tezelor obişnuite de bacalaureat, îl etichetează memorabil drept zăpăcit şi îşi exprimă dorinţa, prin profesorul de română Goraş, să-l cunoască.
Întâlnirea absolventului Iosef Hechter cu Nae Ionescu este o oră astrală nu doar pentru ucenic ci şi pentru mentor. Este un prim semn al destinului. Se stabileşte pentru trei luştri o relaţie cu o chimie specială, nerepetată în cultura română. Urmează o prietenie brăileană complicată, într-o breaslă iritabilă şi cu reprezentanţi ai unui neam de oameni bântuiţi de patimi sudice. Ca să parafrazăm o replică din Marin Preda, un brăilean, dacă ajunge la Bucureşti, tot brăileni caută. Peste doar câteva luni absolventul începe colaborarea la ziarul Cuvântul iar din 1929 va face parte din redacţie.
Nae Ionescu a făcut şi cu alţii ceea ce a făcut cu Mihail Sebastian. Intuiţia lui a avut beneficii istorice. O nouă generaţie trebuia să se afirme. Noua ţară, întregită după război, nu trebuia să fie o ficţiune istorică, dimpotrivă, ea îşi demonstra viabilitatea producând o mare cultură.
Mitologic vorbind, Nae Ionescu a scos în buiestru câţiva mânji năzdrăvani care au muşcat din tava cu jar literar sau ideologic. Unul din ei a fost Mihail Sebastian.
