Alegoria dadaismului si haosul sau sintactic reverberate printr-un "difuzor" fracturist pot cauza o mahmureala manierista a contrastelor. Stiu ca propozitia suna mult prea didactic, ca decupata din prescriptia unui flacon de antibiotice, dar acesta este efectul pe care, vrind-nevrind, il obtine Valeriu Mititelu in volumul sau de debut "Vacanta la antipozi" (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005).
Autorul se prezinta - si se reprezinta - cind in postura unui fel de Gheorghe Lupascu reloaded, cind in cea a unui romantic goth, a unui Don Quijote in bluejeansi cutremurat ianusian de un amalgam de stari agonale (melancolie, spleen existential si eruptii nevrotice), revoltat, ca de altfel orice romantic care se respecta, impotriva Eternitatii: "In albastrul ochilor sai/ clipa impietrise dureros./ Plecase, si fluturi negri/ ii teseau matasuri reci/ pe la timple./ De ce esti grabit,/ de ce? / Rupe logodna cu usuratica/ Doamna Eternitate,/ stii doar ca, a mai cochetat/ si cu altii'' ( Intilnire cu eternitatea). Mititelu se zbate intr-un anafor dogmatic. Isi scrie ebosele poematice dupa o tehnica dadaista numai buna pentru a oculta lipsa vreunui mesaj. Nu ca tinta lui ar fi o revolutionare prozodica. Ei bine, acesta este si motivul principal pentru care volumul sau, daca ar fi sa-l privim intr-o configuratie simbolica, se preschimba intr-un cocktail toxic in care autorul amesteca tot felul de influente pisate in proximitatea actului mimetic. Iar materia sa poetica se constituie din lichide amniotice, sedare mistica si placente revelatorii, incercind s-o smulga direct din carnea realitatii.
Desi pot fi observate unele pulsatii viscerale adevarate, pe tot parcursul volumului, cu unele mici exceptii, Valeriu Mititelu face play-back. Adica nu se simte prezenta unei voci lirice, ci doar sunete disparate ce irump din versuri macerate de o retorica inadecvata stilisticii cu care acesta opereaza. De exemplu, "Exil" este o compilatie neomodernisto-optzecista lipsita de suflu: "Despre tine doar zari./ adincurile ma dramuie/ la tarm/ in talazuri clepsidre/ insingerate de/ zborul instrainarii./ ba, ridicam ancora./ ne-a priceput augustul/ good bye!/ Iulie,/ despre tine toate zarile''. Pe cind Umbre ofera un mars cliseic al hologramelor bacoviene:'' de la o vreme, pe strada mea/ trec/ doar oameni in negru, sau poate/ umbre./ este nunta de umbre si toti ingina/ un cintec rupt./ trec tirindu-si privirile prin tarina/ scotind la iveala oasele amintirlor ce au inca/ regrete pe ele./ ii petrec cu privirea - se duc/ se duc...". Aceeasi retorica inadecvata este dublata in "Tratament" de o intertextualitate ce esueaza in extrema bombastica: "peste orizontul de mucava, se joaca fachirul dement/ scotind de niciunde/ conserve cu Dumnezeu la borcan... bun la toate./ regim alimentar. reteta zilei./ consumati-va in suc propriu".
Eul liric, tatonat de anumite spasme ermetice, pare a se juca baba-oarba intr-o incapere plina cu turbati "buldogi" metatextuali, impletind, la grad imagistic paradoxal, absurdul cotidian cu plasmuirile cosmaresti ale imaginarului schizoidal. Registrul discursiv, cu filtru post-grunge, penduleaza intre sarcasm lugubru si nostalgii cu iz de vid gonflabil, ceea ce ma determina sa-mi pun si urmatoarea intrebare legata de incoerenta abstracta a lui Valeriu Mititelu: pledeaza aceasta pentru o revolta autentica (ca in "Epoca Lu" a lui Victor Nichifor) sau este doar un OF regizat? Viitoarele volume poate vor da raspunsul. In ceea ce priveste nivelul lexicului, acesta este burdusit cu neologisme fancy. Apar nenumarate rupturi semantice si sintactice. Exploziile eului sfirsesc intr-un egocentrism cosmetizat.
In Mititelu se afla un soi de mixtura de talent si confuzie. E cuprins de agonia conceptuala dintre sentiment si trend. De aici, probabil, si apetenta acestuia pentru travestiuri. Insa ebosa "Renegare" este cea care scoate la iveala adevaratul sau embrion psihologic: "nu ma mai stii/ si, dintre coapsele tale/ de primul sarut tie/ inca ma ard buzele/...dor./ nu ma mai stii/ si, ochi buze pintec/si coapse/ iti miros inca a mine/ zeita".
Pina la urma, din toata degringolada stilistica, mai rezulta si versuri realmente frumoase: "traiesc cosmarul acuarelelor fuzionind in irisul bolnav al/ toamnei" (Noaptea valpurgiei) sau "lasitatea mi-a innodat miinile - gindul de a fi/ contemporan cu aceleasi masti".
Nu trebuie inteleasa gresit cronica mea. Valeriu Mititelu nu este inca un caz pierdut. Are, cred, destule avinturi de poet, si inca multe poeme de ratat pentru a iesi din sfera poetilor cu bataie scurta si lipsita substanta.
Autorul se prezinta - si se reprezinta - cind in postura unui fel de Gheorghe Lupascu reloaded, cind in cea a unui romantic goth, a unui Don Quijote in bluejeansi cutremurat ianusian de un amalgam de stari agonale (melancolie, spleen existential si eruptii nevrotice), revoltat, ca de altfel orice romantic care se respecta, impotriva Eternitatii: "In albastrul ochilor sai/ clipa impietrise dureros./ Plecase, si fluturi negri/ ii teseau matasuri reci/ pe la timple./ De ce esti grabit,/ de ce? / Rupe logodna cu usuratica/ Doamna Eternitate,/ stii doar ca, a mai cochetat/ si cu altii'' ( Intilnire cu eternitatea). Mititelu se zbate intr-un anafor dogmatic. Isi scrie ebosele poematice dupa o tehnica dadaista numai buna pentru a oculta lipsa vreunui mesaj. Nu ca tinta lui ar fi o revolutionare prozodica. Ei bine, acesta este si motivul principal pentru care volumul sau, daca ar fi sa-l privim intr-o configuratie simbolica, se preschimba intr-un cocktail toxic in care autorul amesteca tot felul de influente pisate in proximitatea actului mimetic. Iar materia sa poetica se constituie din lichide amniotice, sedare mistica si placente revelatorii, incercind s-o smulga direct din carnea realitatii.
Desi pot fi observate unele pulsatii viscerale adevarate, pe tot parcursul volumului, cu unele mici exceptii, Valeriu Mititelu face play-back. Adica nu se simte prezenta unei voci lirice, ci doar sunete disparate ce irump din versuri macerate de o retorica inadecvata stilisticii cu care acesta opereaza. De exemplu, "Exil" este o compilatie neomodernisto-optzecista lipsita de suflu: "Despre tine doar zari./ adincurile ma dramuie/ la tarm/ in talazuri clepsidre/ insingerate de/ zborul instrainarii./ ba, ridicam ancora./ ne-a priceput augustul/ good bye!/ Iulie,/ despre tine toate zarile''. Pe cind Umbre ofera un mars cliseic al hologramelor bacoviene:'' de la o vreme, pe strada mea/ trec/ doar oameni in negru, sau poate/ umbre./ este nunta de umbre si toti ingina/ un cintec rupt./ trec tirindu-si privirile prin tarina/ scotind la iveala oasele amintirlor ce au inca/ regrete pe ele./ ii petrec cu privirea - se duc/ se duc...". Aceeasi retorica inadecvata este dublata in "Tratament" de o intertextualitate ce esueaza in extrema bombastica: "peste orizontul de mucava, se joaca fachirul dement/ scotind de niciunde/ conserve cu Dumnezeu la borcan... bun la toate./ regim alimentar. reteta zilei./ consumati-va in suc propriu".
Eul liric, tatonat de anumite spasme ermetice, pare a se juca baba-oarba intr-o incapere plina cu turbati "buldogi" metatextuali, impletind, la grad imagistic paradoxal, absurdul cotidian cu plasmuirile cosmaresti ale imaginarului schizoidal. Registrul discursiv, cu filtru post-grunge, penduleaza intre sarcasm lugubru si nostalgii cu iz de vid gonflabil, ceea ce ma determina sa-mi pun si urmatoarea intrebare legata de incoerenta abstracta a lui Valeriu Mititelu: pledeaza aceasta pentru o revolta autentica (ca in "Epoca Lu" a lui Victor Nichifor) sau este doar un OF regizat? Viitoarele volume poate vor da raspunsul. In ceea ce priveste nivelul lexicului, acesta este burdusit cu neologisme fancy. Apar nenumarate rupturi semantice si sintactice. Exploziile eului sfirsesc intr-un egocentrism cosmetizat.
In Mititelu se afla un soi de mixtura de talent si confuzie. E cuprins de agonia conceptuala dintre sentiment si trend. De aici, probabil, si apetenta acestuia pentru travestiuri. Insa ebosa "Renegare" este cea care scoate la iveala adevaratul sau embrion psihologic: "nu ma mai stii/ si, dintre coapsele tale/ de primul sarut tie/ inca ma ard buzele/...dor./ nu ma mai stii/ si, ochi buze pintec/si coapse/ iti miros inca a mine/ zeita".
Pina la urma, din toata degringolada stilistica, mai rezulta si versuri realmente frumoase: "traiesc cosmarul acuarelelor fuzionind in irisul bolnav al/ toamnei" (Noaptea valpurgiei) sau "lasitatea mi-a innodat miinile - gindul de a fi/ contemporan cu aceleasi masti".
Nu trebuie inteleasa gresit cronica mea. Valeriu Mititelu nu este inca un caz pierdut. Are, cred, destule avinturi de poet, si inca multe poeme de ratat pentru a iesi din sfera poetilor cu bataie scurta si lipsita substanta.
