• fiu al unui gospodar din Lacu Rezi - erou de la Cotu Donului - Mircea Dudulea a învățat meșteșugul cizmăriei de la meșterii școliți în atelierele Brăilei interbelice • copil fiind, a luat la pas pământurile mănoase ale fostelor Moșii Albei și Pana și a fost martor al colectivizării forțate • a muncit din greu, în țară și în străinătate, iar astăzi repară încălțăminte pentru pensionari • Mircea Dudulea a lucrat la Cooperativa „Producția” și a avut propria gestiune în Centrul Vechi, la „Lux” • deși a fost plecat, după 1989, în Turcia, Spania și Italia, ca să câștige o pâine, nu a abandonat niciodată profesia de cizmar, pe care o practică încă din 1968 • ucenicia a făcut-o cu meșteri care lucrau în domeniu încă de pe vremea Regelui și „mâncau meserie pe pâine”
Fiu al unui artilerist care a văzut iadul de la Cotu Donului, brăileanul Mircea Dudulea este un meșter care a „furat meserie” de la cizmarii din vremurile de glorie a Brăilei. Cu mai bine de 50 de ani experiență, el duce mai departe tradițiile Brăilei de altădată, în aceste vremuri când vechiul meșteșug al cizmăriei este pe cale de dispariție.
L-am găsit în micul atelier de la subsolul Casei de Ajutor Reciproc „Ana Aslan” al pensionarilor, înconjurat de pantofi vechi, cuttere și șmirghel. Mircea Dudulea, de 73 de ani, un bărbat bine clădit și cu privirea ageră, poartă cu sine freamătul stejarilor seculari ai Pădurii Viișoara, dar și întâmplări care i-au marcat existența. A copilărit în satul Lacu Rezi, de lângă Însurăței, a luat la pas pământurile mănoase ale fostelor Moșii Albei și Pana și a fost martor al colectivizării forțate din perioada dictaturii comuniste. Astăzi, repară încălțăminte pentru pensionari.
„Tata a luptat la Cotu Donului. În 1962, l-au silit comuniștii să intre în CAP”
Mircea Dudulea visa să se facă șofer, dar a ajuns să învețe cizmărie de la meșterii de la „Producția”, înainte de 1970. Ne spune cu mândrie că nu sistemul comunist l-a ajutat să răzbească în viață, pentru că acesta i-a persecutat pe gospodarii din Lacu Rezi și Însurăței, ci educația primită de la părinți și sfaturile meșterilor cizmari care au învățat, la rândul lor, meserie în atelierele Brăilei interbelice.
„Am copilărit în satul Lacu Rezi, pe vremea când încă nu fusesem trecuți la colectiv. La acea vreme, atunci când se revărsa Călmățuiul, se forma un lac mare cu o mică insulă în mijloc, iar tata trecea caii înot pe insula aceea. Mai am un frate mai mare, de 85 de ani. Tatăl meu a făcut trei ani de armată și încă trei ani și jumătate de război, la artilerie călăreață. Tunurile erau trase de cai vânjoși, care nu se speriau de explozii. Tata a luptat la Cotu Donului și a scăpat din încercuire datorită unui camarad, Dumitru Belivacă, din Gropeni, care a reușit să forțeze retragerea și să salveze toate cele șase tunuri ale bateriei, cu oameni și cai. A avut 7 hectare și jumătate de pământ și a fost unul dintre gospodarii de frunte ai satului, dar în 1962 l-au silit comuniștii să intre în CAP. Sătenii din Lacu Rezi și Însurăței nici nu voiau să audă, numai golanii și puturoșii au vrut să intre în CAP, că-i făceau brigadieri și le dădea statul cereale. Îmi amintesc de un bătrân, Țuțuianu, care n-a vrut nici în ruptul capului să intre în CAP; l-au luat cu IMS-ul de acasă și de atunci nu l-a mai văzut nimeni. Când veneau să-i înscrie, se ascundeau bieții oameni pe unde puteau. E adevărat ce s-a spus, că românii au fost mai comuniști decât rușii...”, povestește meșterul Dudulea.
Mircea Dudulea își amintește de un unchi de-al său, veteran din Primul Război Mondial, care petrecuse trei luni la mitralieră, pe o iarnă cumplită, într-o cazemată de la Oituz. A fost la un pas să fie omorât, după ce comuniștii încercaseră, fără sorți de izbândă, să-l convingă să intre în CAP.
Meseria este brățară de aur
„Fratele meu, Ion, a venit la oraș cu tata, și acesta i-a făcut cizme de piele Birghel, la comandă, cu șireturi de piele. Tare se mai mândrea cu ele prin sat! Eu aveam vreo 4-5 ani atunci și îmi doream și eu o pereche. Întâmplarea a făcut ca, în '68, când au intrat rușii în Cehoslovacia, să vină cumnatul la noi, zidar de meserie. Avea un unchi cizmar la Cooperativa „Înainte”. Acesta l-a convins pe tata să mă dea să învăț meșteșugul cizmăriei, dar la „Producția”. Dimineața, munceam la atelier, până la ora 16:00, după care făceam școală, până la ora 19:00”, își amintește Mircea Dudulea.
La Cooperativa „Producția”, mai toți meșterii cizmari, inclusiv maistrul, fuseseră ucenici, copii de prăvălie, încă de la vârsta de 12 ani și negustori înainte de Al Doilea Război Mondial. Fie avuseseră ateliere de cizmărie pe Regala, fie fuseseră angajați la patroni. Acolo învățaseră ei meserie, de la croit și până la definitivarea pantofului. Totul cusut la mână, fără lipitură.
„La cooperativă, unii făceau fețele, erau richtuitori, alții făceau tălpile, fiind cizmari sau tălpuitori. La început, se făcea încălțăminte numai la comandă, apoi și de serie. Totul se făcea la cusătură. Aveam bătături în palme de la mânuirea sulei și a celoralte unelte. Fiecare meșter avea câte unul - doi ucenici pe care-i învăța meșteșugul cizmăriei. Eu am învățat meserie fără lipitură; lipitura se făcea numai la crep (cauciuc natural). În perioada de glorie a cooperativei, eram la „Producția” în jur de 400 de angajați, cu mai multe săli de producție în Brăila, inclusiv în Chercea”, ne-a spus meșterul cizmar.
Lucrător din anul 1970, după doi ani de ucenicie, meșterul Dudulea a avut propria gestiune pe Gării, apoi în Centrul Vechi, la „Lux” (Calea Galați colț cu Polona). I se spunea, atunci, „La nea Oto”. A lucrat la „Producția” până în anul 1982, când s-a angajat la Uzina „Progresul”, la atelierul de reparat echipamente de protecție din piele (șorțuri, jampiere, măști de sablaj).
„Acolo, făceam de toate. Am învățat să sudez și să tai metalul la 45 sau la 90 de grade, cu polizorul. Am lucrat la „Progresul” până în anul 1996 și am plecat cu prima ordonanță, pentru că noul șef de la Serviciul Administrativ nu mă vedea cu ochi buni. Mai apoi, am plecat în Turcia, la un atelier de confecționat burlane, din Istanbul. Apoi am lucrat în construcții. Dar nu am abandonat niciodată meseria mea de bază, cizmăria. Am avut și propriul atelier, pe care l-am închis în 2001, ca să merg să lucrez în construcții”, povestește meșterul.
Mircea Dudulea a plecat mai apoi la muncă în Italia, apoi în Spania, iar din ianuarie 2017 s-a pensionat, la vârsta de 65 de ani. În martie același an, i s-a propus să deschidă un atelier de cizmărie la CAR „Ana Aslan”, un PFA, propunere pe care a acceptat-o imediat.
În atelierul inundat de miros de cauciuc și prenadez, meșterul Dudulea folosește aceleași unelte, vechi de zeci de ani. Nu mai confecționează pantofi de lux, ca odinioară, ci îi cârpește pe cei vechi. Nu pune mare preț pe sculele moderne, le preferă pe cele artizanale, dar mai bune, făcute de țiganii fierari. Nu e de mirare că și-a adus aici mașina de cusut veche, poloneză, cu ajutorul căreia coase piele groasă de patru milimetri și al cărui angrenaj este german. Deși are mai bine de 100 de ani, mașinăria merge ca unsă, pentru că e așezată pe rulmenți. „Lucru nemțesc!”, spune zâmbind meșterul.
La bancul de lucru, un munte de pantofi aduși la reparat și unelte; în dreapta, raftul cu încălțăminte gata reparată, adusă, deunăzi, de pensionari. „N-au venit să le ia, așteaptă să ia mai întâi pensia”, ne lămurește meșterul Dudulea.
