Volumul de sonete "Imparele" are un cod biografic abia divulgat. Sursa esenţială a lirismului este această evocare a vârstelor omului din perspectiva biograficului. Mai ales în primele trei cărţi sonetele sunt îmbibate de biografeme. Unele evocă miracolul copilăriei, altele adolescenţa legendară, iar în partea a treia este evocată în tuşe groase, de cărbune, existenţa omului în istorie. Vârstele sunt într-o permanentă metamorfoză, au o dinamică proprie, sugerează, în ultima instanţă, marea trecere, în sens blagian. Lipsea însă o dimensiune fundamentală a fiinţei: iubirea.
În volumele anterioare poezia erotică nu a fost marea temă a poeziei lui N.G. Mărăşanu. De câteva ori, în volumele de tinereţe i-a încercat tăria, dar fără să dea un sunet nou fundamental. Acum, în prag de senectute, el scrie un admirabil capitol în literatura română, înscriindu-se în seria nu prea lungă a autorilor de poezie erotică târzie: T. Arghezi, L. Blaga, V. Voiculescu.
Mărăşanu trece acum de la biografia reală, învăluită în legendă şi mit, la biografia mitică oferită ca poveste reală. Se cuvine să detaliem. Cântecul "La Tanti Elvira" e un cântec de lume, în sensul în care scria, spre mijlocul veacului al XIX-lea, Anton Pann. El a devenit un cântec emblematic pentru vechea Brăilă, azi cunoscut oriunde trăiesc români.
El este un cântec spus de o femeie uşoară, care îşi cânta viaţa fără griji. Lira, cea mai puternică monedă europeană, spre zorii veacului al XX-lea, se câştiga uşor la Brăila, dar nu la descărcatul sau încărcatul vapoarelor, ci la Tanti Elvira, la Brăila în port. Un lucru e cert: avem de-a face cu un cântec de lume, de o evidentă notorietate, impus în mentalitatea colectivă atât de mult, încât devine o expresie a spiritului locului.
Strict literar, în celebrul cântec, marele personaj nu este Elvira, cum pare la prima vedere, ci Amorul. El se vinde cu chila, chila brăileană, una din marile măsuri recunoscute în toate porturile româneşti şi din Orient. Elvira e tanti, dar nu în sensul de mătuşă, de rudă, ci în sens mai larg, de femeie în vârstă, ocrotitoare a celor tineri. în cântecul binecunoscut ea nu mai e decât ocrotitoarea celor care cântă bucuria desfrânată a câştigării lirei. Este posibil ca legenda Elvirei să înlocuiască în mentalitatea colectivă, printr-o enigmatică rocadă, balada Chirei care, devenind subiect de mare roman prin Panait Istrati, era parcă smuls marelui public. Până şi lăutarii bătrâni parcă o uitaseră. De fapt cântecul La Tanti Evira aparţine unei alte perioade din viaţa Brăilei. El aparţine unei perioade pe care o putem numi de îndulcire a miturilor şi legendelor. Dacă V. Alecsandri publica în 1852 o variantă a baladei Chira, evocând tragismul unui destin, arderea pe rug a fetei care s-a lăsat furată de arapul buzat / cu solzii pe cap, doar trei decenii mai târziu, G. Dem. Teodorescu, marele folclorist, culegea în Lacu Sărat, de la marele staroste al lăutarilor, Petrea Creţul Şolcan, o altă variantă a baladei Chira, mult schimbată, fără aceea aură care asigura măreţia tragică în prima variantă. Balada, în noua ei variantă, sugerează o formă de aclimatizare a mitului. Chira, salvată de fraţii ei din braţele turcului, este acum iertată şi măritată cu un voinic valah.
Putem vorbi de un fenomen complex, căruia, din păcate, nu-i dăm importanţă şi nu-i vedem efectele. În doar câteva decenii brăilenii pierd simţul tragicului, al sacrului. Legenda Elvirei sugerează existenţa în mentalul colectiv al acestui proces de însiropare a miturilor, proces lent, greu sesizabil, dar sigur. Cu cât creşte sentimentul bunăstării - viaţa portului asigura Brăilei o mare prosperitate! - cu atât se pierde semnul vechi şi adânc al sentimentului vieţii.
Nici povestea Călţunei, marea iubită de la Brăila a lui Ştefan cel Mare, nu e lipsită de aura tragică. Ea atrage mânia marelui voievod care dă foc Brăilei, adică, în termenii tragediei greceşti, ea stârneşte mânia zeilor care abat răul asupra cetăţii.
Această poveste - vrem, nu vrem! - face parte din istoria Brăilei. Pată de culoare în istoria modernă a oraşului, mai mult legendă decât adevăr, povestea Elvirei se multiplică prin cântecul lăutăresc, fără să mai intereseze pe cineva datele realului. La urma urmei, nici nu mai avea prea mare importanţă. În această poveste de dragoste sunt depuse straturi de mentalităţi, contaminări, evenimente reale, dospite în timp, şlefuite până la simplitatea liniilor în vers şi cânt, pornite de la lume, întoarse lumii, ca în cunoscuta formulă antonpannescă. în fond, e aici un apendice din Spitalul amorului, rămas în timp, transmis prin lăutarii de mahala. Un ochi atent recunoaşte aici ceva vechi, sudic, o amprentă balcanică a bucuriei vieţii, a spaţiului senin în care viaţa pare o sărbătoare fără sfârşit.
Dacă ar fi să fixăm - fie şi cu aproximaţie - în timp istoric legenda Elvirei, în mod cert ea aparţine perioadei înfloritoare a portului şi oraşului. Pe lângă mentalităţile evocate în cântec, două cuvinte asigură o oarecare fixare în timp: lira şi amorul. Lira englezească era, conform documentelor de epocă, cea mai importantă monedă europeană care circula la Brăila pe la 1900. Însă La Tanti Elvira ea se câştiga uşor.
Al doilea cuvânt are o istorie ceva mai complicată. Adoptat devreme, ca neologism, cuvântul era cunoscut şi frecventat încă de la mijlocul veacului al XIX-lea, prin Anton Pann şi V. Alecsandri. După ce îşi trăieşte gloria în poezia eminesciană, cuvântul amor intră în zodia Caragiale care, în comedii, îl scălâmbă şi îi dă o semantică răsucită spre caricatură. El devine un cuvânt bolnav, cum ar spune Arghezi. Legenda Elvirei, prin cântecul ei deochiat, evocă această ipostază.
Legenda Elvirei şi devenirea ei în romanul erotic din sonetele poetului N.G. Mărăşanu ar putea fi un excelent studiu de caz privind felul în care un cântec de mahala urcă în ţevăria alambicată a poeziei. Cântecul de mahala, uşor deochiat, vorbind pe şleau, considerat o literatură de bas-étage, mai mult a inhibat decât a provocat marea poezie.
E de văzut de ce alţi mari scriitori cu rădăcinile în sud-est nu au văzut virtualităţile subiectului şi nu i-au dat nicio importanţă. A trebuit să se întâmple ceva cu conştiinţa poeţilor, să apară un fenomen de depăşire a prejudecăţilor şi detabuizarea gustului ca astfel de teme să prezinte interes literar. În fond, instinctul literar al mahalalei care a susţinut şi lansat cântecul Elvirei a fost un avertisment pentru gustul poetic. N. G. Mărăşanu a dovedit că are instinct foarte bun. El simte că are în mână un mare subiect pe care nu-şi poate permite să-l rateze. E primul care vede acest subiect, şi-l asumă ca experienţă personală, îl decuplează de la mentalitatea publică, îl sablează şi îi dă un sens poetic major. Să recunoaştem, nu a fost o decizie uşoară. Experimentele poetice anterioare din literatura română, oarecum de acelaşi calibru, au arătat complexitatea demersului.
Poetul are de ales: fie face cópii după natură, versificând pur şi simplu cântecul de mahala al Elvirei, fie imaginează altceva, în marginea aceleiaşi teme. Dacă ar fi optat pentru prima ipostază, ar fi rămas un versificator captiv unui principiu poetic revolut şi s-ar fi situat într-o zonă mediocră a poeziei. Mărăşanu se dovedeşte un foarte subtil cunoscător al legendelor Brăilei. El salvează din anecdotic şi banal tema optând pentru evocarea imaginii de tinerete a Elvirei. În sonete ea devine iubita Poetului, iar el şi-o asumă ca element de biografie mitică.
Acum se compune pentru prima dată în poezia lui Mărăşanu, cu energii lirice nebănuite pentru poezia de senectute, patternul dintotdeauna şi de pretutindeni al poetului care îşi spune povestea marii iubiri, de la singurătatea unui Adam nemernic, la sacre porti de rai, la povestea iadurilor nalte, ca să cităm cu versuri din sonetele lui V. Voiculescu.
Această decuplare a sonetului de la cântecul de mahala şi glisarea spre izvoarele temei are mai multe efecte: în primul rând îi permite poetului să arunce sonda lirică într-un timp istoric incert, dar cert literar: acesta este timpul mitic al Brăilei, cel mai productiv atât pentru poezie cât şi pentru proză. Este timpul evocat de Mărăşanu în poemele desfrânate din îngeri şi banjouri, dar este şi timpul operei lui Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu.
Deci, el ia distantă faţă de modelul lăutăresc impur şi plonjează în zona unei subtile intertextualităti, evocând o Elviră stârnind mari pasiuni, trăind cu voluptate clipa, de data aceasta, un personaj din aceeaşi fibră cu Chira şi Căltuna, celelalte două mari legende ale Brăilei. El procedează ca toţi marii poeţi români care îşi scriu capodoperele pornind de la sugestia unor basme, mituri sau legende. De la Alecsandri şi Eminescu, până la Blaga şi Valeriu Anania, toţi au procedat aşa. Legenda Elvirei din cântecul de mahala îi dă poetului doar sugestia temei. În sonete el păstrează doar numele, în rest, ocoleşte cu un admirabil instinct poetic zona cântecului de lume. Elvira din sonete este şi nu este cea din cântecul lăutăresc. Strict poetic, nici nu ne interesează prea mult.
