Iar e jale. Iar toată nația română este expertă în Educație și dă de pământ cu școala, profesorii, elevii și părinții lor. Sub impulsul momentului, se decid ad-hoc vinovații, se propun măsuri extreme, se emit judecăți și se fac clasamente după note, mai mici sau mai mari, promovabilitate, unități de învățământ, sat și oraș. Prea puțini au însă curajul să pună degetul pe rană și să recunoască realitatea. E atât de evidentă și ne încăpățânăm cu atâta înverșunare să o vedem!...
Ei bine, o spun acum cu toată responsabilitatea, ca fost profesor în mediul rural, ca părinte, ca jurnalist implicat în domeniul educațional: în învățământul de masă, diferența o face, în milioane de cazuri, NU neapărat școala sau profesorul, cât, mai degrabă, părintele – este interesat sau nu de educația copilului lui, este sau nu dispus să investească în educația copilului lui, are sau nu are bani pentru meditații. Punct. Oricât de dedicat ar fi profesorul la clasă, oricât de inteligent ar fi copilul, fără un meditator care să îi facă ordineîn informații și să i le consolideze, 9 sau 10 e la noroc. Școala românească, prin modul supraîncărcat și suprasolicitant, abramburit, complet depășit pentru noile generații, în care furnizează informațiile,înecând, practic, elementele cheie într-un ocean de inutilități, nu e capabilă și nici dispusă să genereze acel 10 curat, real.
De aceea, trebuie să înțelegem odată că elevii din București, Cluj și Brăila nu sunt nici mai deștepți, nici mai silitori decât ceilalți copii, profesorii din București, Cluj și Brăila nu sunt nici mai buni, nici nu-și fac mai bine treaba la clasă. Pur și simplu, și în București, și în Cluj, și în Brăila funcționează o adevărată industrie a meditațiilor. Iar la clasă.... știți și voi bine ce se întâmplă la clasă. Cred că niciodată, în niciun alt context, proverbul românesc nu se pliază mai bine pe realitate: omul sfințește locul. Câte locuri ”sfințite” cu pasiune și dăruire sunt în Brăila? Sunt, dar nu atât de multe încât să țină județul ăstaîn top național de atâția ani.
Și nu trebuie să mă credeți neapărat pe mine. E suficient să vă gândiți doar la asta: dacă sunteți părinte din grupul acela ”select” de 9 și 10 și aveți copil de pânăîn 30 de ani, așezați-vă 5 minute pe scaun și socotiți câți bani ați investitîn el în gimnaziu și liceu. Cam despre asta este vorba. Cel puțin de la un anumit nivel în sus, diferența o fac meditațiile.
Și vă mai întreb ceva, mai ales pe părinții celor care au intrat deja în câmpul muncii – ce salariu au și în câți ani estimați că vor recupera, strict din venitul salarial, banii investiți în meditații, cursuri și activități extrașcolare. Pentru că, să fim serioși, în actualul context, nu poți să crești un copil sănătos fizic și emoțional, responsabil, motivat, cu încredereîn abilitățile lui și stimă de sine, lăsându-l doar în curtea școlii. Știu mămici care au renunțat la serviciu sau au lucrat cu jumătate de normă, doar să-i ducă de colo-colo. Pentru că, și din acest punct de vedere – vocație, pasiune, interes,încredere, stimă de sine - școala românească și o parte dintre profesori ar fi cel mai relevant contra-exemplu – este sfâșietor cazul lui Bogdan. Dar Bogdan e victima acestui sistem încuiat în practici și doctrine.
Și încă ceva, cum vă simțiți acum, știind cât timp au învățat copiii voștri, ce sacrificii și eforturi au făcut, și ei, și voi, la ce au și ați renunțat pentru aceste note bune, când o societate întreagă de analfabeți urlă din toți rărunchii că și medici, și profesorii, și magistrații, și militarii, și IT-știi, și..., și... și... au salarii prea mari.
Practic exact această decimare și umilire a clasei de mijloc, această bagatelizare a rolului ei social este păcatul suprem al acestei nații. În lipsa unor modele veritabile, care să le seteze idealuri și să le lumineze calea, copiii noștri sunt sortiți beznei sau semiîntunericului. Sau emigrării. Și, odată cu ei, și prezentul, și viitorul acestei țări.
Sunt note mici în cartierele ori satele sărace? Păi, ce idealuri își poate construi un astfel de copil când modelul din imediata lui apropiere este unul de neînfrânt de genul ”oricât s-a zbătut, oricât a muncit, tot sclav la patron ori muncitor la coada vacii a ajuns/rămas”.
Suntem într-un cerc vicios, oameni buni, care de la an la an își extinde aria și prinde în interiorul lui tot mai mulți părinți, profesori și copii. Iar demotivarea este cuvântul cheie.
Demotivarea este însă doar efectul. Cauza? Chiar dacă mulți nu vreți să recunoașteți, cu toții o știm!
