Poate că receptareaî în permanent regres după "Spovedanie pentru învinşi", poate că ezitările autorului ce mărturisea că a devenit omul care "nu (mai) aderă la nimic", anulând astfel celula germinativă a firii sale - Panait Istrati şi-a hrănit existenţa din voluptăţile şi înfrângerile aderărilor - poate că boala care îl hărţuia şi îl obliga să stea mai mult prin sanatorii au făcut ca romanul să treacă prin librării ca prin spaţii vătuite: fără un mare ecou. Doar lui Romain Rolland îi plăcuse "omenia deznădăjduită, atât de sfâşietoare şi a toate înţelegătoare cum nu se află nicăieri în opera d-tale".
Prin cele două titluri, "Răsărit de soare" şi "Apus de soare" Istrati numeşte nu doar cele două momente ale zilei şi timpul care le cuprinde, ci şi o zi astrală, cu semnificaţii profunde: soarele alunecând spre Apus are, ca în marile legende orientale, un sens psihopomp.
În orice caz, titlurile celor două volume au o ambiguitate studiată. Este aici sugestia începutului şi sfârşitului. În 1934, când scria cartea, autorul simţea că cercul vieţii sale era pe cale să se închidă ca un şarpe care îşi devorează coada. "Timpul trăirii" îşi încheiase perioada iar "timpul mărturisirii" era şi el pe sfârşite.
Aşezată sub mitul soarelui în sens retrograd, cartea sugerează nu doar trecerea dinspre Orient spre Occident, ci ascunde şi un sens tragic: un Istrati adulmecându-şi sfârşitul. Un element de o anumită importanţă e dat de dorinţa autorului de a informa cititorul că are de-a face cu un roman. Va trebui analizată cândva această opţiune a autorului pentru o specie "genofagă", dominatoare, cu priză mare la cititori. Ca scriitor nu existai în epoca interbelică decât ca autor de romane. Specia îşi trăia pretutindeni în Europa, dar şi la noi, o vârstă de aur.
Romanul lăsase să înflorească o ficţiune a formelor strângând sub aripile sale numeroase specii: povestirea, schiţa, jurnalul, documentul istoric, confesiunea, scrisoarea, ancheta.
Oare povestirea, specia de vocaţie a lui Istrati, nu mai interesa? Istrati publicase în ultimii ani naraţiuni ample, îndreptăţite oarecum să fie numite romane. Dar în cazul nostru erau zece povestiri pitoreşti şi picareşti, cu subiecte din Orient şi de la Brăila. Era limpede: Panait Istrati se întorsese la harul dintâi: acelaşi personaj, Adrian Zografi, face confesiuni unui auditor imaginar.
Un roman "puzzle" din care lipseau numeroase elemente care "să lege" o acţiune, deoarece lipseau acele "cârlige", cum le-ar zice Eugen Barbu, care să dea coerenţă unei acţiuni.
Nu făcuse la fel şi Mihail Sadoveanu, cu câţiva ani înainte, când îşi intitulase cartea "Hanu Ancuţei" roman?Să fie exemplul sadovenian modelul din umbra al acestei ultime cărţi istratiene? Scrisese numeroase povestiri. Vocaţia de "povestitor român" o remarcaseră şi francezii. Să nu mai fi avut încredere în puterea povestirii? E adevărat, viaţa îi fusese un "roman" - şi ce roman! - dar felul în care el scria slujea povestirea, specie căreia îi cunoştea tainele la fel de bine ca şi Mihail Sadoveanu.
Cele zece povestiri aparţin unui timp şi unui loc anume: hoinărelile lui Adrian Zografi prin Orient, revenirile periodice în culcuşul brăilean, între 1906 şi 1913, apoi plecarea, marea plecare spre Paris, moment evocat în ultimul capitol, "Chemarea Apusului" sau, după cum traduce Eugen Barbu, "Chemarea Occidentului".
Brăila este elementul pivotant atât spre Orient, cât şi spre Occident. Șapte povestiri sunt noi. Trei, ceva mai vechi: "Cine e autorul lui Hamlet" - "aproape o capodoperă", consideră M. Iorgulescu- fusese publicată încă din 1925, în primul volum în limba română, "Trecut şi viitor". Prima povestire, "Musa", fusese publicată, într-o formă uşor schimbată, tot în 1925, dar în revista "Viaţa românească". "Pasiuni la Lacul Sărat" văzuse lumina tiparului într-o revistă literară franceză. "Moartea lui Mihail", penultima povestire, pare un epilog la romanul "Mihail", publicat în 1927.
Fiecare povestire are miezul ei epic, dezvoltă, de regulă, o singură întâmplare, are o singură structură epică, fără punte cu alte povestiri, rareori cu personaje comune. Cu trei excepţii, rama povestirilor este orientală.
Primul volum, "Răsărit de soare" a fost publicat la Paris, în noiembrie, 1934, deci cu câteva luni înainte de moarte, iar al doilea volum, "Apus de soare", apare postum, la câteva luni de la moarte. În 1936 cartea apare şi la Bucureşti, la Editura Cartea Românească. Primul volum este tradus de Al. Talex, al doilea, "în redactarea românească făcută de autor", cum se menţionează uşor enigmatic şi ambiguu pe coperta interioară.
"În lumea Mediteranei" face parte dintr-un proiect literar amplu. După întoarcerea din Rusia Sovietică, după publicarea "Spovedaniei pentru învinşi" Panait Istrati începe al treilea mare proiect literar. Publicase "Povestirile lui Adrian Zografi" şi "Copilăria lui Adrian Zografi". Începuse acum "Viaţa lui Adrian Zografi", cuprinzând "Casa Thuringer" şi "Biroul de plasare".
"În lumea Mediteranei", cu cele două părţi ar fi format volumele trei şi patru. Dacă destinul îngăduia şi timpul răbdare avea, ar fi urmat "În derivă" şi "Mama".
Prima chemare, a Orientului, îşi încheie fascinaţia biografică şi autorul se pregătea pentru evocarea unei alte mari aventuri, reprimată în ultimul capitol al cărţii, "Chemarea Apusului" - text-cheie, testamentar.
Prin acest capitol "În lumea Mediteranei" devine o carte cu un pariu special în structurile operei. Propune codul de descifrare a unei taine care, altfel, ar fi fost greu de desluşit: istoria unei opţiuni.
De aceea ne vom focaliza atenţia asupra unui text peste care s-a trecut repede.
Acest text final oferă cheia destinului literar al lui Panait Istrati. Ceea ce ar fi prilejuit mari bătăi de cap exegeţilor, primeşte răspuns clar din partea autorului.
De la "Chira Chiralina" până la "În lumea Mediteranei" personajul principal Adrian Zografi se află, cel puţin o dată în fiecare carte a lui Panait Istrati, la mare ananghie, la o mare răscruce a vieţii. Aflat într-o situaţie dilematică, fără ieşire, personajul nu ştie încotro să o ia, spre ce să se îndrepte.
Dar mereu apare un personaj providenţial, un salvator care îl scoate din încurcătură. Strict naratologic, romanele lui Panait Istrati sunt construite pe acest tip de situaţie arhetipală, care se repetă în varii forme, în fiecare roman, adesea chiar de mai multe ori.
De regulă scenariul epic este acelaşi. Starea personajului este cumva buimacă. Vă amintiţi prima frază din "Chira Chiralina": "Adrian străbătu buimac bulevardul...". Urmează o stare de revoltă împotriva a ceva sau a cuiva. Personajul se află între incertitudinea viitorului şi logica trecutului. În cele din urmă apare o formă de iluminare, ca o rezolvare. Mai este de spus ceva esenţial: dacă la început personajul este o natură dilematică, după ce optează, dezvoltă o fidelitate fără pereche. Nehotărârea este o formă a crizei în care îl pun vârsta, oamenii sau ideile. În aceste situaţii este în egală măsură sfârşit şi început, ieşire dintr-o poveste şi intrare în altă poveste, ieşire din nehotărâre şi intrare în certitudinea opţiunii.
În "Chemarea Apusului" dilema constă în nevoia lui Adrian de a alege între Prietenie şi Devotament, cu alte cuvinte de a alege între două forme diferite de generozitate. Acest binom este, dacă e să ne referim la structurile de adâncime ale operei lui Panait Istrati, cel mai productiv din întreaga operă.
Trebuie, probabil, să fii singur, neînchipuit de singur, să fi depăşit cumva voluptatea singurătăţii şi atunci ea, singurătatea, să înceapă să te doară, ascuţit şi încins până la suferinţă, ca spiritul tău să aibă atâta nevoie de comunicare, atâta nevoie de prietenie pură încât să realizezi că singurul rost al vieţii se rezumă doar la a avea un om pe potrivă, la a avea un prieten.
De asemenea, trebuie să fii conştient, peste măsură de conştient de rostul tău între oameni ca să înţelegi că singura formă de împlinire a fiinţei tale, depăşind condiţia egoismului, este devotamentul.
În cazul lui Panait Istrati ambele concepte au avut, pe rând, o mare rodnicie. Dar, pe când era prietenia, nu era cunoscut devotamentul, iar când a fost cunoscut devotamentul, a lipsit prietenia. Cele două ipostaze îşi dezvoltă, pe rând întâietatea. Ca tip de frecvenţă, prietenia domină prima parte a vieţii iar devotamentul rămâne"în germenii viitorului", în timp ce în partea a doua, după perioada 1906 - 1913, este invers, devotamentul este o vocaţie iar prietenia rămâne o aspiraţie. Și mai e ceva: dacă prietenia rămâne o mare temă literară, devotamentul rămâne o mare temă socială sau politică.
S-ar impune o lămurire a conceptelor. Prietenia irigă bogat povestirile lui Istrati, devenite un spaţiu agoral al ei. Prin nervurile textelor circulă această sevă umană hrănitoare, bogată. Toată opera lui Istrati este o adevărată odă adusă prieteniei, cum puţine mai sunt pe măsură în literaturile lumii. Prietenia - o temă dominant a literaturilor orientale - are la Istrati dimensiuni epopeice. Prieteniile scriitorilor sunt teme ce se regăsesc în biografii, epistole, jurnal, confesiuni. La Istrati, prietenia devine, din element biografic, subiect literar. De la Vasile Alecsandri cu al său "Vasile Porojan" tema nu mai ispitise vreun mare scriitor roman. Tema este, să recunoaştem, dificilă.
Cititorul vrea conflict puternic, sângele epic trebuie să pulseze bogat în arterele romanului. Proza lui Istrati este violentă, să nu ne facem iluzii. Cu romanul "Mihail" avem de-a face cu o excepţie. De aceea este cel mai slab cotat din romanele autorului.
În 1913, când se impune problema plecării la Paris, mitul prieteniei se istovise. Mihail, marele său prieten, nu mai dăduse de patru ani niciun semn. Și nu va mai da vreodată. "Vagabondul păduchios", cum este numit, plecase încă din 1909 în Rusia. Era grav bolnav şi dorea să moară în pământul lui. Pentru că îşi luase nădejdea că se va mai revedea cu Mihail, Adrian simte nevoia să se îndrepte "spre altă flacără".
În 1913, Adrian Zografi, alter ego al lui Panait Istrati, avea 29 de ani. Încheiase periplul oriental, perioada care-i va oferi cele mai multe subiecte literare, de-a gata, şi se va scuti pe sine de provocările ficţiunii.
De fapt, el trăieşte atât de intens fiecare moment încât clipa nu mai este reală, ci devine incandescentă, se dilată şi în incandescenţa ei, devine egală cu ficţiunea, îi face concurenţă, fiind pe potriva ei.
Adrian descoperă în docurile Brăilei un mare prieten, pe Costi Aloman. El este un muncitor român atipic: este un autodidact, cu o viziune europeană a condiţiei sale. Fusese muncitor la Paris, Berlin şi Londra. Costi Aloman devine înlocuitorul lui Mihail deşi este total diferit de fostul mare prieten buimac.
Pentru Adrian pare a fi un om providenţial. Ca personaj, este foarte interesant într-o literatură încă inaptă să dea imaginea muncitorului român, încă inaptă să depăşească, nu atât ca valoare, cât mai ales ca succedaneu istoric, imaginea ţăranului român.
"Lucrătorul cu şorţul de piele albastră", cum numea Lucian Blaga muncitorul, rămâne un personaj încă absent, o fantoşă, mai mult o caricatură ieşită din exces şi tezism. Enigmatică neputinţă! Scriitorul român încă "nu are organ" pentru acest tip de personaj.
Pentru toate ipostazele omenescului avem în literatura română imagini viabile: ţărani, voievozi, negustori, haiduci, călători, războinici, hoinari, clerici, intelectuali, viteji. Nu a scăpat mai nimic din ceea ce ilustrează omenescul. Mai puţin imaginea muncitorului român.
Rămâne încă obsedant de adevărată formula călinesciană: "noi nu vom da multă vreme decât Ioni". Avem, ca popor, încă palmele bătucite de sapă, şi nu de ciocan. Panait Istrati părea a fi singurul scriitor roman dotat cu toate darurile pentru a scrie romanul muncitorului român. Cunoscuse sărăcia, revolta, agresivitatea stăpânilor, umilinţele, nedreptatea dar şi bucuria de a avea, între oameni, leac de singurătate.
Paginile ultimului capitol, "Chemarea Apusului", nu seamănă cu cele precedente. Aici Istrati evocă ora astrală a fiinţei sale: este sfătuit de un muncitor să plece la Paris: "Trebuie să cunoşti Apusul. Trebuie să te căzneşti să înveţi o mare limbă occidentală, măcar una, dacă nu poţi mai multe. Și pentru că felul tău de-a fi se împacă de minune cu cultura franceză şi libertăţile de acolo, uite, ai să pleci în astă-seară la Paris!"
Nehotărârea şi proverbiala buimăceală a lui Adrian Zografi se încheie brusc: "Și într-adevăr. În acea seară de la începutul iernii 1913, am plecat la Paris". Costi Aloman îi spusese franc un adevăr dureros: prietenia, doar prietenia, nu este suficientă. Mai trebuie ceva, mult mai complicat, mult mai adânc: devotamentul.
În 1913 Adrian Zografi, alias Panait Istrati, înlocuise un mod de a fi fericit - prietenia - cu un alt mod de a avea alt tip de fericire- devotamentul. Dacă prima situaţie asigură fericirea proprie sau a partenerului, cea de-a doua viza doar fericirea celorlalţi. Cel ce optează pentru devotament îşi sporeşte fericirea sporind el însuşi fericirea altora. Evident, mutaţia este fundamentală. Devotamentul este o formă de sublimare a prieteniei sau a nevoii de prietenie. El fusese exprimat în doze homeopatice încă din primele pagini de publicistică. Devotamentul i se pare că este forma de existenţă durabilă.
În ton ca de verset biblic Costi Aloman spune: "Prietenia nu rezistă nici jignirilor, nici scăderilor, moare. Devotamentul suportă totul".
Adrian Zografi trăise numai din aderări. Tot destinul se consumase în forme de prietenie sau de devotament. Suportase cu stoicism dar şi cu teribile răbufniri pustiitoare cum numai cei curaţi şi dezinteresaţi pot să o facă, toate mizeriile aderării.
Când scria acest capitol, în 1934, la Nisa, Istrati privea în urmă şi, după douăzeci de ani, încerca să se explice. Atunci, plecând spre Paris, a optat pentru devotament. Ce s-a ales de această opţiune este o altă poveste, o cu totul altă poveste.
La noi, în zorii opţiunii pentru luptă socială, cuvântul "devotament" era receptat în stare pură. Istrati este, printre cei puţini care pot depune mărturie pentru puritatea acestui sentiment. Dar acest cuvânt a avut el însuşi o experienţă socială specială, mai ales în partea a doua a veacului al XX-lea, când a fost suprasolicitat. Pe trupul lui semantic s-au scrijelit, ca pe copacii pădurilor bătrâne, mesaje care i-au torsionat sensul. La Istrati el trebuie privit cu puritatea dintâi, azi pierdută.
În timpul călătoriei în U.R.S.S. Istrati a constatat ravagiile falsului devotament. Celebra "Afacere Rusakov", partea finală a "Spovedaniei pentru învinşi" este, de fapt, biruinţa prieteniei asupra devotamentului exprimat în forme absurde, disimulate, specific lumilor totalitare. Tot ce i s-a întâmplat de atunci este tragic.
Omul pierduse devotamentul şi plătise scump pentru păstrarea prieteniei. Pentru un om cu structura lui, mai rău nici că se putea. Apare acum o formă de singurătate sau mai degrabă de însingurare, ca un avertisment al morţii. Tot ce a mai scris după 1930 evocă doar dezastre, prăbuşiri, înfrângeri.
Un singur roman recuperator, "Țaţa Minca", roman al metamorfozei iubirii în devotament, este mai mult o revanşă a ficţiunii asupra realului, de fapt, un ultim triumf al omenescului.
