Asociaţia "Medici voluntari italieni" din Milano împreună cu Fundaţia "Inimă pentru inimă" au grijă, de câţiva ani, de copiii brăileni proveniţi din familiile defavorizate. În această vară, ei au venit din nou la Brăila, ocazie cu care preşedintele Fundaţiei "Inimă pentru inimă", Lidia Dobre, a acordat un interviu ziarului nostru. Ea a vorbit despre realizările reuşite prin programul de voluntariat, dar şi despre lipsuri, despre ce ar mai trebui făcut pentru ca micuţii să spere la o viaţă frumoasă, să înţeleagă că au drepturi, dar şi responsabilităţi.
De precizat că Centrul de zi înfiinţat la Brăila se numeşte "Viaţa e frumoasă" şi funcţionează din 2008. Grupul ţintă este format din copii preşcolari, cu vârsta cuprinsă între 3 - 7 ani, proveniţi din familii aflate în situaţii de risc, din municipiu.
"Cazurile de suicid provin din rândul acestor copii care au fost «abandonaţi» de părinţii plecaţi în străinătate"
- Cum a reacţionat societatea la mâna de ajutor întinsă de fundaţie?
- Beneficiarii au fost foarte receptivi. Familiile au apreciat ajutorul dat copiilor, care beneficiază astfel de educaţie, de modalităţi de petrecere a timpului liber şi mai ales de alimentaţie. Alimentaţia copiilor este urmărită de medicii din cadrul Asociaţiei "Medici voluntari italieni". Nu acelaşi lucru pot să-l spun despre autorităţi. Centrul de zi este destinat comunităţii locale, familiilor în care există riscul de abandon al copiilor, care ajung în final să vagabondeze. Mi s-ar fi părut normal ca autorităţile locale să se implice mai mult. Abandonul este un fenomen din ce în ce mai frecvent. Şi nu vorbesc de clasicul abandon, ci de acei copii care în acte au părinţi, dar ei au plecat să muncească şi copilul este "abandonat" unchilor, bunicilor. Aici nu este conştientizată ideea de abandon. Dacă în situaţia celor afectaţi de fenomenul clasic al abandonului toţi ne concentrăm asupra înlăturării cauzelor, se face psihoterapie, se dau ajutoare ca să-i facem pe copii sau tineri să se integreze normal într-o comunitate, în cazul celor abandonaţi informal nu mai face nimeni nimic. Pare un lucru normal ca aceşti copii să crească la bunici sau la rude ori în altă parte, ceea nu este aşa. În ultima perioadă cazurile de suicid provin din rândul acestor copii care au fost "abandonaţi" de părinţii plecaţi în străinătate şi care mai primesc câteva sute de euro pe săptămână sau un mail la două zile, în care părinţii îi întreabă ce fac.
- Care ar fi soluţiile pentru aceşti copii?
- Pentru ei sunt foarte importante centrele de zi care au personal de îngrijire de specialitate. Bunica mai puţin ştie că trebuie să ducă copilul la un psiholog sau un psihoterapeut care să încerce să-l ajute. Personalul din Centrul de zi poate observa când lucrurile nu sunt în ordine şi să dea semnale familiei, bunicilor, poate să folosească şi metode de recuperare, astfel încât un asemenea copil să nu privească foarte grav faptul că părinţii au plecat în străinătate la muncă. Este greu să faci un copil de patru ani să înţeleagă de ce mama a plecat, dar există terapii care să-l facă pe copil să treacă mai uşor peste acest impas sau să nu ajungă în situaţii de criză.
"Trăiesc în condiţii mizere, dar lor le place asta pentru că aşa reuşesc să stârnească mila"
- Pentru copiii abandonaţi în centrele de plasament se tot încearcă reintegrarea în familie, fără să se ţină seama că ei nu au nimic bun de învăţat de acolo, doar se perpetuează nişte mentalităţi greşite.
- Acum câteva zile am fost la grădiniţa cu care colaborăm şi s-a pus în discuţie situaţia copiilor de la "Kilometrul 10". Anul acesta am încercat să luăm în proiect un număr mai mare de copii de acolo, din familii dezmembrate, din familii lipsite de moralitate. Trăiesc în condiţii mizere, dar lor le place asta pentru că aşa reuşesc să stârnească mila şi să obţină ajutoare şi nu fac nimic să se schimbe. Problema este că autorităţile locale, care ar trebui să se implice, s-au limitat la a le repara locuinţele. Dar aşa nu s-a rezolvat nimic, ei au distrus totul. Rezolvarea ar fi să încercăm să scoatem aceşti copii din acel mediu cu sprijinul Protecţiei Copilului. Ştiu că este foarte dificil, dar este singura instituţie de stat care are această putere. În colaborare cu un ONG şi cu o instituţie de învăţământ, inclusiv cu opinia publică. Noi îi aduceam în centrele de zi, îi spălam, îi curăţam de păduchi, dar seara plecau acasă şi a doua zi totul trebuia luat de la început, se întorceau cu alţi păduchi.
- Direcţia pentru Protecţia Copilului spune că oricât de rea ar fi o familie, tot mai bine îi este acolo, decât să fie luat în centre de plasament.
- O familie degradată moral, fără principii sănătoase de viaţă, de alimentaţie, poate fi numită familie? Noi pornim de la un concept greşit, că a fi părinte înseamnă să nasc un copil şi să-l ţin acolo, în ograda mea. Nu este aşa, un părinte trebuie să-şi asume nişte responsabilităţi. Părintele ar trebui decăzut din drepturile lui atâta timp cât nu respectă drepturile acelui copil. Politica acestei ţări este nu de a ajuta societatea civilă, ci de a o anihila, deşi este încurajat parteneriatul public-privat. Atâta timp cât Direcţia pentru Protecţia Copilului primeşte bani pentru o structură formată din asistenţi sociali, psihologi, jurişti, trebuie să aibă puterea să facă prevenirea criminalităţii. De ce să privim cum creşte numărul de copii care fac acte antisociale, când se poate interveni? Prin forţă pot fi luaţi din familii, demonstrat în instanţă că li se încalcă drepturile, că mediul în care cresc nu le este favorabil.
"Se cheltuie nişte bani cu acel copil scos din familie, dar câţi bani se duc tot pentru el atunci când ajunge în puşcărie?"
- Direcţia pentru Protecţia Copilului spune că pentru fiecare copil luat din familie se cheltuie mai mulţi bani şi că Uniunea Europeană impune plasarea copiilor în familii.
- Aceasta este o interpretare greşită, comodă pentru actualul sistem politic. Noi ce dorim? O societate sănătoasă? Păi, se cheltuie nişte bani cu acel copil scos din familie, dar câţi bani se duc tot pentru el atunci când ajunge în puşcărie? Trebuie făcută prevenţie. Dacă un copil care creşte într-un mediu nepotrivit este luat din familie chiar şi pentru o perioadă scurtă de timp, acest lucru determină părintele să gândească altfel. Acest sistem urmăreşte ca în perioadele de criză să fie luat copilul, să se lucreze cu familia, să fie consiliată, apoi să fie redat copilul familiei. Nu spune nimeni că este bine să iei un copil din familie, dar atunci când mediul este nepotrivit pentru copil, este mai bine să trăiască într-un mediu securizat. În România trebuie lucrat foarte mult la propagarea culturii la periferia societăţii pentru că asta lipseşte. Părintele trebuie să fie conştient că trebuie să respecte nişte reguli, că nu creşte copilul aşa cum creşte o găină în curte: vede dacă are apă şi mâncare şi cu asta basta. Cum este posibil ca Direcţia pentru Protecţia Copilului să intervină doar în cazul în care a văzut că a murit copilul şi abia atunci acuză familia de neglijenţă? Legea trebuie interpretată, dar nu la modul extremist, absolut. Decât să acuz un părinte de neglijenţă, mai bine fac o campanie de conştientizare a părinţilor privind datoriile lor faţă de copii. Se fac aceste lucruri, nu neg, dar câte din aceste campanii îşi ating scopul? Dacă s-a făcut, înseamnă că s-a făcut superficial pentru că nu am reuşit să fac acel părinte să înţeleagă că trebuie să-şi supravegheze copilul. Părinţii nu sunt formaţi. Prin Centrele noastre de zi, noi facem lucrul acesta.
- Şi se văd rezultatele?
- Unii au înţeles, alţii nu, dar singuri nu putem rezolva problema. Paşii sunt mici, dar nici Dumnezeu nu a făcut lumea într-o zi.
"Noi mergem să le spunem să intre în programele noastre, dar nu vor pentru că după doi ani ar trebui să muncească"
- Multe probleme au şi tinerii de acum, care au fost abandonaţi acum zece ani, când a început exodul masiv al părinţilor în străinătate.
- Noi am înfiinţat încă din anul 2000 un program de sprijin pentru tinerii care părăseau sistemul de stat. Am deschis un centru de socializare şi apoi apartamente sociale. Dacă în anul 2000 era un vid de legislaţie pentru tinerii care ieşeau din sistem şi ei veneau în centrele noastre, unde timp de un an de zile învăţau principiile vieţii autonome, îi ţineam în apartamenele sociale şi apoi deveneau independenţi. Acum avem alte probleme. Legea este făcută în detrimentul nostru. Foarte greu reuşim să găsim tineri pe care să-i preluăm în centrele de zi pentru socializare şi apoi în apartamente, pentru că statul spune că, dacă el nu vrea să-şi continue studiile, mai poate rămâne încă doi ani în sistem, dar fără ca statul să se implice în găsirea unui loc de muncă, în educarea lor. Noi le spunem să intre în programele noastre, dar nu vor pentru că după doi ani ar trebui să muncească. Am spus de multe ori Direcţiei pentru Protecţia Copilului că dacă nu ne unim eforturile aceşti copii vor avea mereu o uşă pe care să fugă de responsabilităţi. Dacă eu vin cu nişte constrângeri, pentru că societatea implică reguli, ei fug în centrele de plasament care le dau foarte mari libertăţi tinerilor şi niciun fel de obligaţii. Fetele pleacă, şi de la 13 ani, uneori cu zilele, şi nu le întreabă nimeni nimic. Dacă directorul sesizează situaţia, i se spune că acestea le sunt drepturile. S-au format asociaţii de orfani care consideră că au dreptul la toate, fără obligaţii, că societatea este de vină pentru starea în care se află şi ei nu au nicio obligaţie.
- Şi cine este de vină?
- Şi ONG-urile şi instituţiile statului au fost între ciocan şi nicovală. S-au făcut centrele de plasament, li s-au pus avocaţi, li s-a tot spus care sunt drepturile lor, dar nu le-a spus nimeni care le sunt obligaţiile. Pe fondul unor frustrări de ani de zile s-au pierdut din vedere obligaţiile. Am văzut cu ochii mei cum reprezentantul unei asociaţii a unor orfani a venit în biroul directorului Direcţiei pentru Protecţia Copilului, nu la Brăila, a bătut cu pumnul în masă, ba i-a dat şi o palmă, ca să ceară banii alocaţi de stat pentru hrană şi îmbrăcăminte ca să-i administreze el. Sau alţii îşi cumpără azi o pereche de adidaşi şi după o lună bat cu pumnul în masă că mai vor o pereche. Păi, câte familii îşi permit aşa ceva? Ei ştiu doar atât, să ceară. Or noi, societatea civilă şi instituţiile abilitate, asta ar trebui să-i determinăm să înţeleagă, că au şi drepturi, dar şi anumite obligaţii şi responsabilităţi.
