Acum s-o luăm şcolăreşte, pe fază scurtă. Mişcările ample ale sindicaliştilor de săptămâna trecută şi greva generală, programată pe 31 mai, nu sfidează cu nimic legile normalităţii. Sunt reacţii fireşti, în contextul haosului multilateral dezvoltat care a devenit singura formă de vieţuire în România. Periculos ar fi fost dacă, după cum a punctat inteligent şi Ion Cristoiu, ar fi dictat o linişte absolută, pentru ca într-o zi, din senin, să se dezlănţuie un flux de leviere şi bâte, o busculadă cu miros de război civil, care s-ar fi finalizat printr-o ploaie de coktailuri Molotov asupra Cotroceniului şi Palatului Victoria. Instigarea la revoltă, practicată de "eminenţele" ofuscate ale opoziţiei, prin tot soiul de lozinci populiste care amintesc de zorii lui Octombrie Roşu, nu reprezintă altceva decât reacţia unor îmbuibaţi care se simt descoperiţi, prinşi cu mâna în sac şi cărora le tremură nădragii că vor fi privaţi de unica lor voluptate: ciordeala. Ciordeala de stânga. Ciordeala de dreapta. Ciordeala de centru-dreapta. Etc. De fapt, despre ce vorbim? Mai există partide? Mai există poli doctrinari? Mai există politică în ţara asta? Desigur, sunt întrebări retorice, dar răspunsul este clar: nu! În schimb, există solidaritatea în prostituţie publică şi în linşaj mediatic. PSD-ul a trecut de "stânga-stânga" şi a dat-o în tifos comunist. PNL-ul, când nu sforăie pe marginea şanţului visând la cât de mişto i-ar fi stat lui Crin pe canapeaua de piele a limuzinei prezidenţiale, face apologia ţăranului falimentat de istorie. PDL-ul, deşi se vrea un partid ultra-democrat, mai are puţin şi va sfârşi prin a face mătănii în faţa unui poster cu Marx. Însă, în cazul PDL-ului, se cere a fi adusă o mică adăugire: aici asistăm la criza unui partid pe care rechini precum Blaga, Berceanu, Videanu et. comp se luptă, de pe toate poziţiile, pentru a-l păstra la stadiul unei potenţialităţi avortate. În opinia mea, odată debarasat de Blaga, Berceanu, Videanu et. comp, PDL-ul ar putea deveni, la un moment dat, un veritabil nucleu de politică democratică. Cum? Prin Cristian Preda, prin Teodor Baconschi, prin Traian Ungureanu, prin Sever Voinescu, prin Valeriu Stoica, prin Roberta Anastase şi prin Monica Macovei - probabil singurii politicieni ai momentului care, atunci când emit o opinie, nu ţipă prin gura lor Lenin, Stalin şi Mao. Politica se face uşor. Greutăţile apar în altă parte. Greu e să nu cazi pradă tentaţiei de-a face politică ca şi când ai trage un barbut la colţul blocului.
Politica eminenţelor cenuşii ale mediocrităţii
De fapt, ce înseamnă o psihodramă? Psihodrama reprezintă atât căderea societăţii civile într-un delirium tremens politic, cât şi contextul cel mai potrivit, ba chiar ideal, pentru schilodirea creierului până la punctul gândirii numai prin prisma umorilor ideologic - totalitare. În acest moment, psihodrama societăţii româneşti pare a se produce pe trei direcţii: 1. avem manipularea abjectă a cetăţenilor, exercitată cu o acribie maniacală de Realitatea TV şi de Antene - trusturi care au realizat, în numai 3-4 ani, performanţa de a face praf nu numai credibilitatea presei şi ideea de credibilitate a presei, dar şi sensul existenţei ei într-o democraţie; 2. avem instigarea la revoltă, profetizată ca o cinstită invitaţie la o cinstită mineriadă de megafoanele turbate ale opoziţiei, dar şi ca o consecinţă directă a dezmăţului ideologic ce reprezintă singurul mod de-a se face politică la ora actuală; 3. avem prolifica telenovelă: "Moarte lu' Băsescu!" - scenariul: Crin Antonescu, costume şi machiaj: Victor Ponta, imnul Internaţionalei de pe fundal, cântat la ţambal: Ion Iliescu.
