"Ceea ce am împrumutat de la britanici este că la vârsta asta e timpul să învăţ să trăiesc pe cont propriu"
- Cum te simţi după aproape un an de studiat în străinătate?
- Depinde la ce te referi. Dacă mă întrebi cum m-am schimbat după aproape un întreg an academic într-o altă ţară, atunci răspunsul meu nu va fi niciodată complet. Mă simt mult mai puternică, mai plină de încredere, cu ceva mai multă minte, cu un ochi care deşi a devenit mult mai atent şi mai critic asupra lumii, a devenit totodată îngăduitor, într-un sens destul de occidental al cuvântului. Trăind şi scriind sub semnul scepticismului, mă aştept să mă înşel în tot ceea ce asum despre mine şi despre lume. Totuşi, sentimentul pe care l-am trăit odată ajunsă aici este că am păşit în afara unei lumi conservative, care îmi impunea mult prea multe limite. Spunând asta nu mă refer în niciun caz la stilul de viaţă, ci la un nivel strict al gândirii. Pe de altă parte, dacă mă întrebi cum mă simt la nivel spiritual, pot să-ţi spun că sunt mult mai împlinită decât am fost vreodată acasă. Aş fi tentată să spun fericită, dar fericirea e un concept absolut. După o zi plină - m-am trezit la 5.30, am muncit până la 11, am petrecut toată după-amiază într-o conferinţă despre neutralitatea normativă a autonomiei şi restul zilei analizând un eseu despre libertate si resentiment - faptul că nu mă simt deloc obosită, ci doar mulţumită cu mine însămi, explică multe.
- Să înţeleg că tu şi munceşti în Anglia. E nevoie neapărată de muncă ca să poţi să te întreţii sau o faci pur şi simplu pentru că aşa vrei?
- Depinde câţi bani au părinţii tăi şi cât de mult vrei să fii o povară pentru ei. Cred că ceea ce am "împrumutat" de la britanici este că la vârsta asta e timpul să învăţ să trăiesc pe cont propriu, fără să aştept să mă susţină părinţii. Recunosc că eu am plecat din ţară promiţându-le alor mei că o să fac tot ce-mi stă în putinţă să nu mai fiu o povară materială. Şi asta am şi făcut. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să-mi găsesc de muncă şi să mă întreţin singură. Lucrez 12 - 16 ore pe săptămână, dimineţile de la ora 6, dau cu matura, cu mopul, şterg mobila şi sunt destul de bine plătită pentru asta. În plus, nu mi-e deloc ruşine. Depun tot efortul posibil pentru a-mi trăi visul şi sunt mândră de asta.
- Bravo! Multora de aici le-ar fi ruşine să spună că dau cu mopul!
- Din păcate, este doar un defect românesc de-al nostru. Dar aici, ca student, nu se aşteaptă nimeni să arunce părinţii cu bani în tine - chiar şi dacă îi au -, ci să munceşti tu pentru a te întreţine, indiferent cum. În plus, sunt un student care munceşte pentru studenţi. Pentru că eu fac curat în barurile din campus, mii de studenţi au un loc curat în care să ia prânzul, să se relaxeze sau să petreacă.
"Nu sugerez că în Anglia oamenii gândesc atât de mult încât poţi să vezi perle de înţelepciune plutind pe stradă"
- De ce ai ales Anglia şi nu altă ţară pentru a-ţi continua studiile?
- Sinceră să fiu, nu am niciun motiv prea "deştept" pentru asta. Evident, să mergi să studiezi în Anglia e cât se poate de în trend acum, însă eu nu m-am dus chiar pentru trend. Am plecat din ţară în primul şi în primul rând pentru că vroiam neaparat să studiez filosofia la un nivel foarte înalt, pe care eu în România îl văd mai mult decât imposibil. S-a întâmplat să fie Anglia pentru că mi se pare mult mai uşor din punct de vedere financiar, engleza este singura limbă străină pe care o pot vorbi, iar sistemul lor, atât politic cât şi educaţional, mi s-a parut în momentul acela că mi se potriveşte. Dacă aş fi avut mai multe resurse, atât financiare cât şi intelectuale - în sensul de a vorbi franceza - presupun că aş fi considerat Franţa, filosofia lor continentală e mult mai aproape de orientarea mea filosofică. Totuşi, nu regret că am ales Anglia şi mai ales Essexul ca universitate. Deşi nu sunt în Franţa, am lectori francezi, dar şi olandezi sau americani. Aşa că, într-un final, am oportunitatea de a studia într-un singur loc, ceea ce aş fi studiat dacă aş fi putut alege Franţa, Germania şi Anglia, toate în acelaşi timp. Pot spune că alegerea să studiez la Essex a fost una dintre cele mai bune din viaţa mea.
- La noi se cultivă din plin ideea conform căreia dacă ai multe "cartoane colorate" eşti şi inteligent. În Anglia, au ele vreo importanţă? Ţi-au folosit la ceva diplomele pe care le-ai obţinut aici?
- Chestia asta cu diplomele e o mare pierdere de hârtie la noi. Copiii se ţin atât de strâns cu dinţii de diplomele alea, că uită să mai gândească. Nu sugerez că în Anglia oamenii gândesc atât de mult încât poţi să vezi perle de înţelepciune plutind pe stradă. În niciun caz! La fel de mulţi - mai corect spus, puţini - oameni cu adevărat inteligenţi, pe care îi apreciez şi cu care am ce discuta, am întâlnit şi în România, şi în Anglia. Ceea ce mă face să cred că dacă m-aş duce în Zambia, spre exemplu, numărul de oameni inteligenţi ar fi la fel de limitat. Prostia e o boală răspândită pe tot globul şi nici prosperitatea economică, dar nici lipsa ei nu îi face pe oameni mai inteligenţi. Doar mai relaxaţi. Revenind la diplome, evident că nu mi-au folosit la nimic. Nimănui nu-i pasă că am luat nu ştiu ce premiu la nu ştiu ce olimpiade şi concursuri de filosofie sau latină. În schimb, îi interesează dacă sunt în stare să construiesc un argument filosofic valid sau dacă ştiu să traduc trei fraze din latină. Oamenii ăştia cu adevăraţi inteligenţi despre care vorbesc sunt interesaţi de ceea ce este esenţial, nu de aparenţele unor "cartoane", cum le numeşti tu. Trebuie să recunosc însă că şi prietenii mei inteligenţi de acasă gândesc exact la fel. Singura diferenţă este că aici, aceste opinii sunt răspândite şi în mediul academic, ceea ce, trist, nu se întâmplă în România. Presupun că una dintre problemele şcolii româneşti este că îi cam lipsesc intelectualii.
- Care ar fi diferenţele dintre învăţământul universitar românesc şi cel englezesc?
- Cred că am început să sugerez multe diferenţe prin răspunsul anterior. Totuşi, consider că e de datoria mea să fiu onestă şi să admit că, de fapt, nu am fost niciodată prinsă în învăţământul universitar românesc, aşa că nu prea aş vrea să mă apuc să discut o astfel de paralelă. Nu ar fi deloc corect să compar un sistem pe care îl cunosc din interior cu unul pe care îl cunosc din exterior. Singura comparaţie de care sunt capabilă e între şcoala românească, la nivel de liceu, şi cea englezească, la nivel universitar. Dar nu sunt sigură ca asta ar fi o comparaţie corectă.
"Pupincurismul intelectual se practică la scară largă în România"
- Fără să analizezi comparativ, care e relaţia ta cu profesorii de la Universitate şi, de fapt, care e relaţia student-profesor în general?
- Fraza care rezumă relaţia mea cu profesorii şi a tuturor studenţilor pasionaţi de filosofie la Essex este un fel de prietenie intelectuală. Nu vreau să vorbesc în general, pentru că nu am nici cea mai vagă idee cum sunt profesorii de la celelalte departamente sau cum se comportă cei de la celelalte universităţi. Fac această remarcă pentru că am auzit studenţi nemulţumiţi de relaţia pe care o au cu profesorii lor. De aceea, nu ştiu dacă este o calitate a sistemului universitar englezesc sau strict o calitate a departamentului de filosofie de la universitatea la care studiez eu, dar o parte foarte mare din timp o petrec discutând cu profesorii. Nu contează dacă suntem în camera comună de la filosofie, dacă stau cu mine de vorbă după seminarii sau cursuri sau dacă mă duc să-i vizitez când au ore la birou, nu contează dacă am ceva anume de întrebat sau pur şi simplu vreau să discut filosofie. Dacă timpul nu-i presează, sunt întotdeauna gata să-mi asculte argumentele, să intrăm într-o polemică, să aprecieze dacă am argumente valide care îmi transformă simplele opinii în idei filosofice. Ceea ce apreciez cel mai mult este că se practică această gândire liberă, niciun profesor nu-şi impune punctul de vedere. Ba, chiar din contră, le ridică mai mult interesul o discuţie în contradictoriu decât un pupincurism intelectual. Şi dacă tot vorbim de acest pupincurism intelectual, care se practică la scară largă în România, o să-ţi dau un exemplu care ilustrează multe. Am petrecut ultimele patru zile cu cei doi foarte buni prieteni ai mei analizând lucrarea unuia dintre profesorii noştri, de fapt chiar a şefului departamentului de filosofie şi deconstruindu-i total argumentul. După examene, ne propunem să scriem împreună o lucrare în care să-i demonstrăm de ce nu are dreptate. Sunt mai mult decât convinsă că lucrarea noastră o să-l bucure foarte tare. Ca să te mulţumesc, o să fac şi o comparaţie. Spre deosebire de majoritatea profesorilor din România, cei pe care i-am cunoscut aici aşteaptă ca studenţii să le demonstreze că greşesc.
- Ştiu că ai legat prietenii cu studenţi din alte ţări şi bănuiesc că ţi-au împărtăşit multe lucruri despre cultura şi viaţa lor. Ce te-a impresionat cel mai mult?
- Trebuie să recunosc că nu am un răspuns pentru întrebarea asta. Am cunoscut oamenii din toate colţurile lumii, doar că multiculturalitatea ajunge să fie conceptul fundamental după care ţi se ghidează reacţiile. Absolut tot, oricât de mult s-ar diferenţia de propria ta cultură, devine natural. Astfel accepţi diferenţele ca pe fapte absolut normale, interesante, dar nu neapărat impresionabile. Însă, ceva ce m-a impresionat şi încă apreciez foarte tare nu are legătura cu multiculturalitatea, ci cu toleranţa oamenilor. Una dintre prietenele mele este în scaun cu roţile, însă societatea nu o respinge şi nu o marginalizează. Dar, mai ales, oamenii nu se holbează la ea ca la o creatură incomodă, care nu-i face decât să se simtă inconfortabil. Motiv pentru care se bucură de viaţă din plin şi trăieşte mult mai frumos decât majoritatea oamenilor fără dizabilităţi pe care-i cunosc. Nimănui nu-i pasă că e în scaun cu rotile, fiind chiar una dintre cele mai populare fete din universitate. Asta e ceva impresionant, mai ales în măsura în care mi-aş dori să văd aşa ceva şi în România.
- Presupun că asta e o diferenţă evidentă a nivelului de civilizaţie. Şi la noi presa se chinuie să mediatizeze diferite cazuri ale tinerilor cu dizabilităţi şi să le ofere mai multe şanse în societate.
- În România, o parte a presei încearcă să facă multe, doar că până când societatea civilă nu va începe să se mişte într-o direcţie total opusă decât cea spre care se îndreaptă acum, nu se va întâmpla absolut nimic. De prea mulţi ani, mentalitatea românilor a rămas înfundată în tot felul de legi şi credinţe primitive, pe care nu le înţeleg.
"Văd România ca pe locul acela în care când strigi după ajutor eşti scuipat în faţă"
- De ce ţi-a fost cel mai greu să te desparţi din România?
- Deşi o să sune crud, nu mi-a fost cu adevărat greu să mă despart de nimic. Normal că îmi este foarte dor de părinţii şi de sora mea, de prietenii pe care îi am acasă. Dacă aş putea, i-aş muta pe toţi aici şi nu ar mai fi nevoie să mai calc deloc prin România şi să mă simt scârbită. Am zis mai sus că prostia este dominantă peste tot, însă nu şi lipsa de bun simţ. Asta ne caracterizează mult prea tare. Nu mi-a fost greu să mă despart de nimic pentru că eu văd România ca locul acela în care când ceri o informaţie oamenii ţipă la tine, când strigi după ajutor eşti scuipat în faţă şi în care umilinţa este literă de lege.
- Te-ai întoarce în România după terminarea facultăţii?
- Impulsul pe care îl am acum este să strig "nu" cât pot de tare, însă aş încerca să-ţi răspund mai raţional şi mai echilibrat, luând în consideraţie posibilitatea ca în câţiva ani elanul şi răzvrătirea pe care o trăiesc la 20 de ani să-şi piardă din intensitate. Acum trăiesc pasiuni din ce în ce mai puternice faţă de ţară şi popor, care constau într-o furie ce se transformă în resentiment. Nu sunt sentimente de care sunt mândră, asta să fie clar. Nici măcar nu sunt sentimente voite, ci mai mult reacţii care nu ştiu dacă le pot controla. Eul din prezent îţi va răspunde că, nici dacă situaţia economică a României s-ar îmbunătaţi şi în patru ani aş avea şansa să devin asistent universitar în Bucureşti pe un salariu mult mai mare decât mi s-ar oferi în Anglia, tot nu s-ar întoarce. Însă, dacă în trei - patru ani, sentimentele mele din prezent vor coincide cu cele ale eului meu din viitor, asta nu pot şti. De aceea, răspunsul meu nu va fi unul radical. Acum sunt convinsă că nu m-aş întoarce, dar încerc să nu uit niciodată de posibilitatea de a emite judecăţi greşite.
- Care ar fi sfatul pe care l-ai da viitorilor studenţi?
- Nu mă consider în măsură să dau sfaturi, pentru că nu sunt cu siguranţă destul de înţeleaptă pentru asta. Pot doar să împărtăşesc unul dintre puţinele lucrurile pe care le-am învăţat în 20 de ani de existenţă: indiferent de ceea ce aleg să facă în viaţă, să fie făcut din pasiune şi nu de dragul confortului, indiferent de ce natură ar fi el. Ştiu că întotdeauna confortul e calea cea mai uşoară şi mai populară, dar dacă vor da prioritate pasiunii, au mai puţine şanse să se trezească la 30 ani realizând că viaţa lor nu are niciun sens. Dacă aleg să facă lucruri cu pasiune, următorul pas e să nu renunţe niciodată la speranţă. Combinaţia asta îi va ajuta să înfrunte viaţa mai frumos şi mai uşor, pentru că e şocant cât de grea este când începi să o trăieşti.
