La cei 84 de ani ai săi, brăileanul Ion Cloşcă încă mai bate fierul cât e cald, în adevăratul sens al cuvântului. Adică, dacă-i dai o bucată brută de metal este capabil să o modeleze din ciocan, pe nicovală, până scoate din ea o unealtă, cum ar fi un topor sau o lamă de sapă. O face cu priceperea dată de zeci de ani de experienţă în meseria de fierar completată cu o vitalitate surprinzătoare pentru vârsta sa înaintată.
Cu tristeţe în glas spune că e ultimul fierar adevărat din Brăila şi că, după ce o să plece şi el la cele veşnice, nu prea mai are cine să ducă meseria asta mai departe. Îşi pune, totuşi, nădejdea în cei trei nepoţi ai săi, sperând că măcar unul dintre ei îi va călca pe urme. "I-am ţinut pe lângă mine şi i-am învăţat ceva meserie. Au îndemânare dar nu prea au chemare să facă fierărie. La 20 şi ceva de ani ai lor, gândul le e mai mult la maşini, la şoferie. Acum fac taximetrie dar nu se ştie ce o mai fi pe viitor.Poate când s-or mai maturiza or să se răzgândească", speră Ion Cloşcă.
Micul său atelier de fierărie se află pe Şos. Râmnicu Sărat, la doi paşi de podul de cale ferată de lângă Praktiker. Are vad bun şi de multe ori căruţaşii stau la rând pentru ca nea Ion să le potcovească armăsarii. În ultima vreme, însă, muşteriii nu prea se mai înghesuie. Ca şi fierăria, şi meseria de căruţaş e pe ducă. Atelajele sunt tot mai puţine, iar caii dispar şi ei din peisaj. Lucrurile ar fi stat, poate, ceva mai bine dacă unii dintre posesorii de căruţe ar fi oameni de omenie. "După ce că sunt căruţe din ce în ce mai puţine, nu le mai lasă nici Poliţia să circule pe străzi. Dacă-i prinde le dă amendă de opt milioane de lei. De vină sunt ţiganii ăia din Lacu Dulce care ies cu căruţele la furat, din cauza lor iau amendă toţi căruţaşii, la grămadă. Sunt băieţii ăştia care de ani de zile fac şi ei un ban cinstit cărând un material de construcţii, o mobilă. Acum nu mai ies pe stradă de frica amenzilor. Unii vor să vândă caii şi să se lase de tot de meserie. Uite-aşa rămân şi eu fără lucru, că n-are cine să mai vină să-i potcovesc calul", spune cu năduf nea Ion.
Din neam de "caritaşi"
Personajul nostru se trage dintr-o familie cu veche tradiţie în mânuirea ciocanului şi nicovalei. Tatăl său ştia meserie de la bunicul, bunicul de la străbunicul şi tot aşa. Familia avea atelier vestit pe actualul bulevard al Dorobanţilor, undeva între Calea Călăraşilor şi fosta Republicii, actuala 1 Decembrie 1918. "La tata veneau fierari şi de prin Constanţa, ca să cumpere şină de fier pentru roţi de trăsuri, de-aia pe care se băga cauciucul forţat. Doar el putea să facă aşa ceva în partea asta de ţară. Noi eram din neam de caritaşi, adică în atelierul nostru nu se făceau doar căruţe ci şi trăsuri sau docare. Când a început războiul, pe tata l-au mobilizat şi l-au băgat la uzina de material de drum de fier, cum se numea pe vremea aia «Progresul». Lucra la tratamente termice, în secţia unde se fabrica armament. Puţini erau meseriaşii care puteau face ce făcea taică-meu. Da şi el a învăţat acolo multe lucruri noi, iar când s-a întors acasă s-a pus stricteţea pe mine şi pe frate-meu, să ne înveţe meserie. Ne-am ţinut de treabă şi ne-a prins bine în viaţă. Când m-am dus eu la «Progresul» aveam vreo 20 şi ceva de ani şi m-au angajat imediat că au văzut ce-mi iese din mână. Pe lângă fierărie, m-am calificat şi pe meseria de sudor".
Îndemânarea şi puterea de muncă nu l-au părăsit pe Ion Cloşcă nici într-o perioadă mai întunecată a vieţii lui, când şi-a ispăşit o pedeapsă de 13 ani în mai multe închisori din ţară. A îmbrăcat zeghea pentru o acuzaţie de crimă dar şi în ziua de azi spune că a fost nevinovat şi i s-a făcut o nedreptate. "De la o bătaie s-a ajuns la omor şi miliţia m-a băgat pe mine ca vinovat. Pentru că n-am avut martori, n-am putut să scap de condamnare. Mi-au dat prima dată 20 de ani, apoi au redus la 17, dar până la final am făcut doar 13, fiindcă m-au eliberat înainte de termen pentru bună purtare. În puşcărie, am făcut meserie aşa cum mă învăţase tata să fac, iar la un moment dat m-au pus şef de echipă peste mai mulţi muncitori civili. Făceam instalaţii termice, mi se aduceau ţevile brute, iar eu le dădeam forma care trebuia şi le puneam pe poziţie cu echipa mea. Toţi meseriaşii pe care îi aveam în subordine făceau tot ce le ziceam eu să facă, nu comentau, că mie nu-mi place să se tragă chiulul. M-au ascultat şi când m-am liberat m-au condus până la gară şi mi-au mulţumit. «Să fii sănătos, nea Ioane, că datorită dumitale am făcut treabă bună şi am luat salarii frumoase». M-au respectat toţi, de la comandanţii de închisoare până la oamenii din echipă şi asta numai datorită muncii cinstite", spune Ion Cloşcă.
Meseria, brăţară de aur
După ce a fost eliberat din închisoare, fierarul a lucrat o perioadă la "Progresul", apoi s-a transferat la o altă întreprindere, pentru ca în final să ajungă pe statul de plată al Uzinei de Apă. "Când am plecat de la «Progresul» inginerul şef a insistat să rămân, dar nu l-am ascultat. M-am dus la IOR, unde aveam mai multă libertate şi puteam să mai lucrez şi în particular, dar rău am făcut. Dacă rămâneam, acum aş fi avut o pensie mult mai bună. Dar asta e, aşa a fost să fie, nu mai am cum să schimb lucrurile. Mă bucur că încă mai am vlagă să mai lucrez la atelier o potcoavă, un topor, un arc de amortizare pentru maşini Dacia. Toată viaţa mea eu am avut de partea mea meseria, domnule. Dacă ştii meserie, nu mori de foame. Cu ce am învăţat de la tata, cu ce am mai prins pe parcurs eu nu m-am facut de râs în viaţă", ne-a spus Ion Cloşcă.
Chiar dacă nu prea mai are clienţi în ultima perioadă, acesta ne-a făcut o mică demonstraţie în micul său atelier de pe Şos. Râmnicu Sărat. Are acolo, într-un spaţiu de câţiva metri pătraţi, o grămadă de scule. Elementrul central e nicovala aşezată lângă cuptorul unde pune cărbuni la încins, iar lângă toate astea a amenajat şi un duş alimentat cu apa încălzită la un boiler încastrat în cuptor. "Era păcat să irosesc atâta căldură. Aşa, am pus un boiler acolo şi am apă caldă, ca să mă spăl după ce termin ce am de făcut".
Ca să ne arate ce poate a aprins focul în cuptor, a pus în cărbunii încinşi o bucată de metal, apoi a început să o bată cu ciocanul până când i-a dat forma unei potcoave. În ciuda celor 84 de ani împliniţi în urmă cu câteva săptămâni, a bătut fierul cu vigoare de om aflat în floarea vârstei, iar ciocanul greu de câteva kilograme părea jucărie în mâna sa hârşită de muncă. "Aşa baţi, ca să îi faci şanţ, iar când e gata o căleşti. Partea asta cu călitul în apă e foarte importantă. Puţini mai ştiu să călească un oţel ca să îi dea exact duritatea care îi trebuie, să nu fie nici prea moale cât să se tocească, dar nici prea tare cât să devină casant. Un topor, dacă nu îl căleşti cum trebuie ce-ai făcut? Ii iei banii omului degeaba...".
Pe lângă dexteritate, un fierar trebuie să aibă şi bune cunoştinţe de metalurgie, iar secretele învăţate de la tatăl său i-au fost de mare folos lui Ion Cloşcă şi în acest domeniu. El îşi aminteşte că, în urmă cu mai mulţi ani, fratele său, care de altfel ştia meserie foarte bine, nu reuşea să o scoată la capăt cu o chestiune. "Lucra la «Progresul», la alămit cuţite vidia, de strung. După ce le alămea el, cu tehnologia aia care se folosea acolo, cuţitele nu rezistau decât foarte puţin. Când le băgau la strunjit roţi de tren sărea plăcuţa vidia de pe ele şi se toceau imediat. Mi s-a plâns frate-miu de chestia asta şi eu mi-am adus aminte cum sfăiţuia tata oţelul în fierărie. Reţeta lui tata era sticla vânătă, de-aia folosită la sifoane, amestecată cu pământ galben. În loc de pământ, eu m-am gândit să folosesc borax. Deci i-am făcut lui frate-miu o soluţie din praf de sticlă vânătă amestecată cu borax şi i-am dat să o folosească la alămirea cuţitelor de strung. După ce a făcut aşa cum i-am zis, mergea strungul perfect, nu mai se toceau cuţitele. Fratele meu a fost premiat pe uzină, l-au felicitat că a venit cu o inovaţie. De fapt, era o chestiune pe care tata şi bunicul meu o foloseau în munca lor de zi cu zi, era meseria lor nu cine ştie ce inovaţie", ne-a povestit Ion Cloşcă.
